Pleacă iar un an, vine un altul, pleacă un preşedinte şi din nou vine un altul şi în felul ăsta continuăm încă să trăim sperând, visând şi mai ales, vorbind şi vorbind iar de la un moment dat rugându-ne mai altfel Bunului Dumnezeu ca să nu ne mai dea ce merităm ci ar fi mult mai bine dacă ne-ar da după sufletul nostru. Că suntem buni, răbdători, smeriţi, iertători, modeşti iar scuipatul de pe obraz îl ştergem cu mâneca într-un cadru cât mai festiv zâmbind satisfăcuţi pentru că deţinem proba materială a faptului devenit incontestabil că astfel am fost băgaţi în seamă şi mai ales, apreciaţi iar în acest context, se mai îndoieşte cineva că avem un suflet bun? Dar oare istoria nu probează din plin treaba asta? N-am avut noi oare numai prieteni care sute de ani au cărat de pe meleagurile noastre tot ce se putea pentru că ei doreau să aibă cât mai mult iar noi aveam destul? Că din când în când ne-am mai supărat pe câte unui sau pe altul asta n-a prea contat pentru că şi astăzi tot aşa continuăm să ne ducem traiul; în inconştienţa noastră zăcem pe bogăţii uluitoare în timp ce cohorte de nesătui din toate colţurile lumii năvălesc încontinuu pentru a se îndestula.
Şi dragii de ei, toţi ne vor binele, chiar şi cu forţa! Cât s-au chinuit săracii de ei ca să ne ajute, câţi ani s-au străduit ca să ne înveţe cum să trăim bine dar n-a fost chip să se prindă nimic bun de noi. Nu s-a mai putut face nimic şi pace iar bieţii de ei, chiar şi peste cap dacă s-ar fi dat tot n-ar mai fi putut scoate nimic din Ţărişoara noastră din cauza olteanului ăla blestemat, nici măcar un chiştoc de ţigară ars! Şi atunci, datorită dragostei care le măcina sufletele miloase, a grijii pentru soarta crudă care le împovăra sufletele bieţilor români obidiţi, au pus-o repejor de-o „revoluţie populară” iar în doi timpi şi trei mişcări finalul piesei a fost unul din cele câteva variante acceptabile ale scenariului urmând ca restul operaţiunilor de ridicare grabnică a nivelului de trai al bieţilor români într-un stat de drept şi pe deplin democratic aşa cum cereau exigenţele moderne să fie definitivate şi puse în aplicare prin sutele de reprezentanţe, agenţii şi societăţi comerciale înfiinţate de grabă în regim de urgenţă, acceptând tacit amânarea pe mai târzior a lăbărţării vecinilor care făcuseră urdori chiorându-se la Ardealul românesc.
Iar instantaneu, după ce Europa Liberă ne-a „şoptit” în mare secret că un oarecare Iliescu îi va lua în curând locul lui Ceauşescu iar din jobenul prestidigitatorului care a regizat toată această aventură au răsărit deodată şi puzderia de inevitabilii „revoluţionari”, politicieni la Petre Roman, fiul celebrului comunist Walter Roman şi alţii asemenea lui care au ajuns cu totul şi cu totul „întâmplător” la televiziune cu misiunea de a forma „organul colectiv de conducere al Ţării!” precum şi o puzderie de oameni de afaceri avortaţi ad-hoc în societatea românească şi care au monopolizat de îndată viaţa tihnită a gloatei care până la apariţia lor intempestivă ştiam întotdeauna pe cine votăm, ne cunoşteam locul de muncă unde ne duceam zilnic, cuantumul salariului, al pensiei, al soldului de la CAR şi mai ales, ziua de naştere a Conducătorului nostru iubit! Şi cu asta basta!
Ei, dar acum s-a schimbat calimera, revoluţionarii au devenit peste noapte rentieri viageri întreţinuţi din belşug de gloată, politicienii şi-au repartizat roza vânturilor după propriile principii iar oamenii de afaceri s-au apucat să muncească din greu adunând la grămadă tot ce realiza gloata pentru a se putea întreţine pe ei şi implicit, pe bieţii politicieni cărora le lipseau alte surse legale de venit. Şi uite aşa, fostele fonduri ale PCR-ului, ale UTC-ului, ale UGSR-ului, ale Cooperaţiei etc, etc au fost împărţite frăţeşte începând cu fratele cel mai mare şi terminând cu frăţiorul de la poartă iar apoi, de administrarea avuţiei Ţării s-au preocupat cei deveniţi peste noapte miniştri fiind sprijiniţi de politicienii care au avut grijă să populeze Parlamentul cu indivizi de nădejde care să nu se mai agaţe de semnele de circulaţie riguros stabilite.
Ca urmare, aplicând cu maximă stricteţe dispoziţiile punctuale primite din partea Occidentalilor, structurile nou născute s-au apucat voiniceşte de treabă şi cu maximă eficienţă au scos în stradă mutând pe trotuare mii de familii care locuiseră în imobilele ce fuseseră naţionalizate de comunişti cu vreo cincizeci de ani înainte, au desfiinţat rapid CAP-urile şi IAS-urile pentru a restitui pământurile foştilor proprietari şi pentru desfiinţarea definitivă a sectorului economic comunist şi crearea condiţiilor necesare naşterii noii economii capitaliste scop în care au privatizat toate întreprinderile vânzându-le primilor veniţi pe baza unor contracte care n-au fost respectate de nimeni.
Şi în felul acesta, în România s-a instaurat o linişte demnă de invidiat. Majoritatea oamenilor nu mai aveau ce face şi unde să muncească. Desfiinţându-se agricultura pe cale de consecinţă directă s-a desfiinţat industria alimentară căreia i-a dispărut sursa materiei prime iar foştii salariaţi împreună cu cei ai vechilor întreprinderi vândute şi ele unor indivizi care în majoritatea lor le-a valorificat la kilogram, au devenit în sfârşit decorul periodic al mişcărilor stradale pe care ne obişnuisem ca să le vedem prin ţările civilizate.
Deci, în sfârşit, pe această cale am intrat şi noi în rândul ţărilor civilizate. Acum aveam şi noi în sfârşit şomerii noştri! Ce viaţă superbă şi ce viitor strălucitor ne aştepta! Venise momentul când începusem ca să-i deplângem pe toţi cei care au făcut ce au făcut şi mai pe faţă mai pe ascuns au şters-o din Ţară iar când ulterior mai reveneau din când în când fie în vizită pe la vreo rudă, fie cu vreo treabă, aveau mare grijă ca să ne trateze cu un gest măreţ din pachetul lor de Kent ori cu câte un păhărel din vreo sticlă de whisky aflată „întâmplător” prin bagajele care ne luau respiraţia gemând de occidentalisme şi ne umflau minţile lăsându-ne cu gurile căscate povestindu-ne despre nenumăraţii căţei care umblau peste tot cu cozile pline de covrigi calzi!
Iar în acest timp, tiptil, pe când se închideau minele de cărbuni care deodată nu ne mai erau necesari identificându-le însă pe cele de aur şi alte minunăţii iar atenţia gloatei era îndreptată spre ofertele generoase ale firmelor de turism care ne-ar fi plimbat zilnic prin toată lumea în timp ce europenii se scârboşeau din cauza prezenţei în ţările lor a prostituatelor şi a ţiganilor români care le coloraseră străzile şi degeaba le explicam noi că şi respectivii erau tot cetăţeni europeni şi au dreptul să călătorească mai ales că ei sunt cam migratori prin naştere.
Pe de altă parte, încet, încet gloata a cam început să realizeze adevărul ascuns cu grijă după un paravan din ce în ce mai transparent realizând astfel sâmburele de adevăr al fabulei care ne-a explicat cândva despre egalitatea imposibilă dintre un dulău şi un căţel chiar şi într-o democraţie.
Iar când a început gloata să se mişte, nişte glasuri ruginite de atâta venin şi ascunse până atunci prin dormitorul Parlamentului European au început ca să clameze cu furie pretinse „lovituri de stat” săvârşite de popor împotriva unui biet simpatizant al unui partid înfiinţat ocazional şi datorită spumelor etalate astfel prin colţurile gurii vorbitoarei, cei aflaţi la capetele sforilor care manevrau toate aceste mişcări sociale au calmat rapid spiritele iar totul a reintrat în normalitatea care se dorea adică, de reluare a ritmicităţii operaţiunilor comerciale aducătoare de profit. Păi, cum putea fi acceptată schimbarea acelui preşedinte a cărui îndepărtare ar fi periclitat grav activitatea economică a atâtor interese?!
Dar a venit şi ziua când gloata nu mai putea nici măcar să gâfâie de câte ducea în spate aşa că, s-a pornit ca să-l înlocuiască pe respectivul individ indiferent dacă astfel îi exploda pipota celei care mai avea puţin şi muşca din microfon în apărarea lui. Iar când a apărut Făt Frumos, Zmeul Zmeilor a vrut mai întâi să-l căpăcească ameninţându-l că-l va închide în beciul palatului său după care, spre uimirea gloatei, cei doi au început să se cam mângâie unul pe celălalt, poate să se şi pupe şi puţin le-a mai lipsit până să şi coabiteze fără să precizeze însă… care să fie el şi care să fie ea!
Ei şi în acest timp care s-a scurs cam repejor, Făt Frumos s-a pus pe citit în limba chineză şi astfel a aflat de la un oarecare chinez bătrân pe nume Confucius că: „GENERAL PUTERNIC NU ESTE CEL CARE ARE TRUPĂ MULTĂ, CI ACELA CARE DEŢINE INFORMAŢIA!” şi astfel, voinicul s-a apucat ca să afle misterul surselor de informaţii iar când l-a descoperit a încălecat pe el şi nu s-a mai dat jos de acolo.
Călare pe situaţie fiind, premergător noilor alegeri, Făt Frumos şi-a lansat mrejele iar Zmeului i-o fi promis ori nu – încă nu se ştie sigur – că-l va angaja ca slugă la palatul lui aşa cum tot jinduia năpârca şi totodată, se pare că le-a cam făcut cu ochiul şi unor venetici de peste hotare care i se tot milogeau pe la poartă pentru o felie din Ţara Românească. Deocamdată, gloata stă liniştită neştiind sigur care va să fie dezlegarea pupăturilor cu Zmeul ori închisul ochiului cu veneticii dar de se va dovedi că Făt Frumos a fost vândut şi a venit la tron mânat de gânduri mârşave, iar sperata apă vie se va dovedi a fi apă chioară, se spune că praful se va alege de el, cu toată frumuseţea lui!
Cât despre teribila şi profunda dragoste de Ţară care le mistuie sufletele românilor din diaspora, poate n-ar strica să o mai lase ca să se odihnească pentru că s-ar putea ca să se epuizeze. Dacă ar fi fost surghiuniţi, … hai, mai zic, a fost o pedeapsă şi hai să o amnistiem ca să poată reveni oamenii la casele lor. Dar, să dai din coate ca să pleci iar apoi să plângi de dorul ţării, mi se pare prea mult. Că o spui în versuri ori declari oral că-ţi iubeşti ţara, mai treacă-meargă, dar să pretinzi că te epuizezi de dragul ţării tale unde îţi sunt îngropaţi strămoşii, poate şi părinţii, prieteni ori rude, unde te-ai născut şi al cărui aer l-ai respirat, ţară de unde ai lipsit când a avut nevoie de braţul tău ca să o aperi şi spre care te uiţi doar din când în când vociferând numai atunci când nu-ţi convine ceva ori aclamând când măsura este pe placul tău, aşa cum fac pe stadion galeriile sportive, apoi dragilor, asta nu-i DRAGOSTE DE ŢARĂ cum nu-s eu pielea roşie Winetou! Voi aţi ştiut vreodată ce este aceea MÂNDRIE NAŢIONALĂ? Aţi simţit vreodată că la chemarea Ţării vă veţi prezenta de îndată cu mândrie ca să puneţi mâna pe armă şi să luptaţi iar la nevoie, să vă daţi viaţa pentru Ea? Aţi simţit vreodată furia mistuitoare împotriva oricărui duşman al Ţării voastre?!
Măi oameni buni, am foarte mulţi prieteni aflaţi prin multe ţări ale lumii, dar ştiu că nici unul dintre ei nu poate simţi şi trăi asemeni mie DRAGOSTEA DE ŢARĂ! Nu poate! Nu are cum! Aşa că, părerea mea este ca să vă bucuraţi alături de noi pentru reuşitele noastre, să regretaţi eşecurile pe care le vom înregistra dar vă rog cu toată sinceritatea SĂ NU NE MAI DAŢI LECŢII DE CONDUITĂ!
