HARICLEEA DARCLÉE – ELOGIUL DEMNITĂŢII

În memoria celor 155 de ani de la naşterea sopranei HARICLEEA DARCLÉE

Unele personalităţi pot schimba complet paradigma momentului, altele, în schimb, chiar istoria însăşi. Contemporană, deopotrivă, în paliere de timp distincte, cu MIHAI EMINESCU şi GEORGE ENESCU, DARCLÉE a fost unul dintre acele spirite superioare ale umanităţii constituite ca parte integrantă a Pantheonului culturii universale care nu doar că se se nasc foarte rar în cuprinsul diacroniei fireşti a unei naţii, dar au însemnată în propriul lor drum existenţial şi o menire aparte, aceea de a marca definitiv epoci, culturi, mitologii şi mentalităţi. Dacă e să menţionăm aici meritele funciare ale sopranei HARICLEEA DARCLÉE în ceea ce priveşte construcţia definitivă a marii arte lirice a lumii, atunci trebuie spus că ele se confundă intim, până la ultima particulă de materie şi de antimaterie aşezate la un loc, cu brâncuşiana nepotolită „ieşire din Eu”, un exerciţiu aspiraţional complex şi unic de a atinge cu palmele, în cazul sculptorului, şi cu glasul, în cazul interpretei de operă, esenţa intrinsecă a lucrurilor şi starea lor aparte de a fi, structura interioară greu perceptibilă a concretului geometrizat din jur – cu alte cuvinte, priveliştea reală de dincolo de îngustimea „formulelor obscure” ale existenţei -, precum şi cea a falsului mister arborat. Un ditiramb pythic, să-l numim, în faţa semioticii indescifrabile a vieţii?!… Nu. Poate doar zvârcolirea neştiută a alcătuitorului de valori aflat faţă în faţă cu fascinaţia firească de „a atinge absolutul şi a descifra viaţa” (Constantin Brâncuşi), dar şi de a admira cu delicateţe şi lipsă de margini ori prejudecăţi – dacă ne raportăm la mica patrie a câmpului epic joycian – melodicitatea unui Erin universal, ce poate căpăta oricând înţelesuri mitice diverse în lăuntricitatea fiecărui reprezentant al omenirii doritor de a căuta o seamă de proporţii perfecte în dizarmonia absolută a spectacolului cotidian. ENESCU şi DARCLÉE au fost contemporani însă nu doar din perspectiva strictă a temporalităţii concrete şi precise, ci, mai presus de toate, ei au fost contemporani întru arta de a trăi cu demnitate, artă pe care au respectat-o cu sfinţenie, la fel ca şi pe cea muzicală, până la capătul vieţii, aidoma unor nişte eremiţi trăitori în pustiul sumbru al vremii lor tulburi. Teoretic, pentru fiecare Fiinţă umană în parte, demnitatea ar trebui să fie echivalentă cu însăşi condiţia sa fundamentală de a fi, tocmai fiindcă ea nu reprezintă numai mijlocul acestei Fiinţe de a exista, practic, într-o anumită ordine echilibrată de tip normat, să-i spunem, în raport cu sine şi cu Ceilalţi, ci, mai ales, datul sublim al propriei sale existenţe pe Pământ. Se poate afirma faptul că acestor două embleme culturale atât de fascinante sub raport biografic şi, totdeodată, valoric, demnitatea le-a fost, printre alte calităţi unanim recunoscute, trăsătura de caracter definitorie, care şi-a transmis în mod decisiv influenţa covârşitoare şi în armonia distinctă a nenumăratelor creaţii individuale realizate în timp.

GEORGE ENESCU spunea despre întreaga operă muzicală a lui Johann Sebastian Bach faptul că ea este, prin excelenţă, una „palpabilă, materială, umană”. Putem „împrumuta”, credem, fără urmă de tăgadă, această aglomerare de adjective caracterizante şi discursului muzical de-a dreptul revelatoriu, construit cu atâta măiestrie şi virtuozitate distinctivă de către HARICLEEA DARCLÉE. Fugind, la fel ca şi ENESCU, de tot ceea întruchipează facilul interpretativ lipsit de orice fel de scrupule, artista a creat cu o accentuată responsabilitate şi conştienţă rolurile, articulând de la prima şi până la ultima notă a ştimei încredinţate cele mai fine nuanţe şi cele mai adecvate accente în vederea susţinerii temeliei identitare a personajului respectiv. În această cheie amplă de tip constructiv, DARCLÉE reuşea să contureze întotdeauna nu numai profilul complex al chipului teatral  jucat cu o siguranţă şi un dramatism unice la acel moment al istoriei muzicii de operă, dar şi îngloba, într-o formulă de un lirism extrem de convingător, arta superioară a propriei înţelepciuni vădite a trecerii. Orice rol al sopranei avea conţinut în dezvoltarea lui arhitecturală sui-generis, pe lângă fluidul tainic al muzicii văzute ca o „expresie pură a unei stări de suflet” de către GEORGE ENESCU, nobleţea aceea curgătoare şi mitică, aidoma simbiozei nemaiîntâlnite dintre fizionomia calmă a pustiului galben şi modulaţia vijelioasă a unui fluviu nepotolit. Căci „muzica este un grai izvorât din inimă şi menit s-aducă dragoste şi-nfrăţire printre cei pe care îi despart credinţi şi obiceiuri deosebite”, spunea acelaşi compozitor român în cadrul Discursului de recepţie rostit în Şedinţa Academiei Române, în anul 1933. Iar pentru HARICLEEA DARCLÉE, relaţia creator-personaj s-a desfăşurat continuu cu o forţă uimitoare între nelimitele articulării melodico-filozofice a actului de interpretare artistică, ca şi cum în structura lui geometrizată se aflau cheia şi lacătul semioticii subtile şi personalizate, pe care cântăreaţa o putea imprima cu originalitate detaşată şi adâncime fiecărei schiţe psihologice creionate componistic. A fost aceasta una dintre liniile sale concrete de a naşte magie şi de a primi, deopotrivă, consideraţia publicului divers şi a cronicarilor vremii. Unul dintre aceştia, Carlo d’Ormeville, scria cu mare entuziasm după reprezentaţia operei “Saffo” a lui Giovanni Pacini, la Politeama florentină, următoarele: „HARICLEEA DARCLÉE – toţi o ştiu – e o inteligenţă ageră, o inimă pasionată, un suflet aprins, o foarte frumoasă femeie şi o mare artistă. Glorioasa ei carieră nu este altceva decât un lanţ neîntrerupt de triumfuri obţinute pe scenele noastre şi pe cele din Europa sau America. (…) Ei bine, HARICLEEA DARCLÉE nu s-a înşelat nici de astă dată. (…) Neobosita şi laborioasa cântăreaţă şi-a folosit şi condus vocea din domeniul liric în cel dramatic, în care ni se pare de-a dreptul o revelaţie…”

Pretutindeni, omagiul cel mai frumos adus artei interpretative a lui DARCLÉE erau versurile profund adulatoare şi covoarele de flori ce i se aşezau cvasiconstant la ieşirea din marile teatre ale lumii, semne elocvente ale vibraţiei pozitive inegelabile pe care artista o producea constant în sufletul publicului său de pe toate continentele. Dacă, după ce a susţinut magistral rolul poetesei Saffo din opera omonimă a lui Pacini, locuitorii Florenţei au aşteptat-o cu ramuri albe şi roz de piersici şi zarzări înfloriţi, îmbrăcându-i cu ele atât trăsura, cât şi drumul dintre teatru şi hotel, ei bine, „dâra luminoasă” lăsată în urma sa de HARICLEEA – aşa cum avea să se scrie, printre altele, în „Gazeta Artelor” a lui Juarez Movilă, la ultimul turneu din anul 1910 al cântăreţei în patria natală – a inscripţionat în memoria colectivă a asistenţei sud-americane pagini rar trăite de spectatori vreodată, căci DARCLÉE trăia cu toată fiinţa ei pentru muzică, asemeni unei zeiţe mărinimoase a artelor. Respecta cu stricteţe repertoriul fiecărei naţii şi fermeca întotdeauna spectatorii prin interpretarea un fragment în limba ţării respective. Aşa s-a întâmplat şi în turneul din Brazilia, când, la Rio de Janeiro, după ce a cântat în portugheză părţi din „Condor-ul” şi „Guarany-ul” lui Gómez, „i-a fost aşezată solemn pe frunte o cunună de lauri confecţionată din aur” (G. SBÎRCEA, I. HARTULARI-DARCLÉE). De fapt, Rio de Janeiro, Buenos Aires, Montevideo, Santiago de Chile, Valparaiso, Rosario de Santa Fé şi Sao Paolo au fost locurile unde HARICLEEA DARCLÉE a creat istorie. În oraşul de pe litoralul Atlanticului, Sao Paolo, spre exemplu, ea a coborât, ca o veritabilă aristocrată a timpului, direct din trenul preşedintelui Braziliei pe un întins covor floral alcătuit din nenumărate anemone şi crini în ovaţiile unei mulţimi, care-şi mărturisea, cu o fervoare greu de expus în cuvinte, admiraţia sinceră faţă de marea artistă româncă. Fascinaţia momentului a fost mult amplificată şi de primirea pe care directorul Conservatorului de atunci i-a realizat-o alături de un grup de eleve îmbrăcate în rochii albe, ţinând în mâini coşuleţe umplute cu petale de trandafiri. La sfîrşitul discursului oficial, se ridicară brusc spre cer dintr-o colivie câteva privighetori ce aveau prinse de picioruşe panglici tricolore româneşti, o formă de preţuire maximă, iată, faţă de soprana denumită simbolic de presa timpului drept „Privighetoarea Carpaţilor”. Evenimentele omagiale de atunci nu s-au oprit însă aici, deoarece, directorul Operei din Sao Paolo îi înmână HARICLEII o medalie special creată pentru ea, având pe una dintre părţi imprimat chipul marelui compozitor brazilian GÓMEZ cu titlurile operelor sale distribuite circular, iar pe cealaltă parte imaginea genialei DARCLÉE. În camera de hotel, pe mobilierul din lemn verde-măsliniu de guayac, o aştepta surâzându-i vesel un buchet imens de flori de câmp în culorile drapelului ei naţional.

Neîndurătorul zeu grec al timpului, Kronos, este, prin definiţie, cel care creează şi distruge fiinţe şi statui. Este şi motivul pentru care anumite momente din viaţa unui om rămân înfipte într-o fixitate granitică, atunci când vine vorba despre fascicule de lumină spirituală ce irump cu putere dintr-un punct dat şi ajung să cuprindă prin incandescenţa lor Universul. Din acest punct de vedere, două date cu semnificaţie diferită pentru DARCLÉE posedă un singur numitor aparte: compozitorul italian GIACOMO PUCCINI… Prima dintre ele face referire la ziua de 14 ianuarie a anului 1900, zi ce apare consemnată în istoria muzicii de operă drept unul dintre referenţialele sale emblematice, tocmai pentru că atunci era susţinută cu mare succes la Teatrul Constanzi din Roma premiera operei „Tosca” de PUCCINI, în rolul principal figurând însăşi soprana româncă HARICLEEA DARCLÉE, iar în cel al lui Scarpia – baritonul EUGENIO GIRALDONI… Cel de-al doilea punct temporal determinant, l-a reprezentat, un sfert de secol mai târziu, anul 1924. Un an extrem de trist pentru artistă, căci dragul ei prieten de-o viaţă, GIACOMO PUCCINI, părăsea în acordurile recviemului din „Edgar”, pe o ploaie torenţială şi rece, lumea. O lume interesantă pentru el, căreia s-a străduit a-i realiza pentru eternitate identitatea unor personaje complexe precum Floria Tosca, Scarpia, Mimi şi atâtea altele realizate cu migala unui maestru desăvârşit al artei miraculoase de a şlefui de data aceasta nu geometria îngustă şi fără luciu a pietrei, ci pe aceea necuprinsă a sufletului omenesc. Doi ani mai târziu, pe 29 noiembrie 1926, rămăşiţele compozitorului italian au fost aşezate în cavoul vilei de la Torre del Lago. La finalul ceremoniei, pe sicriul acestuia, vibra, cu un vaiet mut de tristeţe (dar auzit numai de o singură persoană prezentă la adunare), un buchet de orhidee aşezat acolo de mâna celei care, la rândul său, primise din partea lui PUCCINI, cu douăzeci şi şase de ani înainte, la premiera „Toscăi”, exact aceleaşi flori – soprana HARICLEEA DARCLÉE…

Practic, o dată cu dispariţia creatorului „Boemei”, viaţa inegelabilei DARCLÉE a început să îşi strângă pe mosor, cu mare durere, din ce în ce mai grabnic firul. Căci de pe culmile artei lirice şi până la ignoranţa contemporanilor săi din patria natală, nu a fost decât un singur pas. Năzuinţele mari şi planurile concrete remarcabile, pe care HARICLEEA DARCLÉE le dorea împlinite şi la ea acasă, nu au fost sub nicio formă luate în seamă de numeroasele mediocrităţi existente şi atunci, ca şi acum, în punctele-cheie ale societăţii (şi facem trimitere aici la mediul politic şi la cel muzical al vremii respective). Poate şi pentru că mulţi au încercat a-i asemui, din seva propriei lor micimi, geniul acestei necuprinse în cuvinte interprete de operă cu deşertul propriei lor fiinţe de lut, neoferindu-i nimic altceva în ultimii ani de viaţă, din septembrie 1936 şi până în ianuarie 1939, decât, din păcate, indiferenţă, foarte multă indiferenţă şi marginalizare totală. Nimeni nu a avut nevoie pe plan naţional de legendara experienţă a celei pentru care mari compozitori ai timpului creaseră opere de căpătâi, drept pentru care nu a obţinut niciodată mult visata catedră de canto, unde să poată preda aspiranţilor tehnica interpretării vocale şi modalitatea construirii complexe a unui anumit rol. La fel de condamnabil au procedat şi guvernanţii timpului respectiv, care nu au dorit, pur şi simplu, să găsească în vistieria statului o sumă de bani infimă pentru o pensie de subzistenţă şi, deopotrivă, de merit a artistei (de parcă mai era nevoie de o motivare precisă într-un atare caz de unicitate artistică fără precedent!), cu toate că şi GEORGE ENESCU, dar şi CEZAR PETRESCU întreprinseseră ambii – fără succes concret, de altfel – tot ceea ce se putea realiza în acest sens, prima interpretă a Floriei Tosca din istoria muzicii universale sfârşindu-şi zilele în cea mai accentuată stare de sărăcie cu putinţă pentru statutul ei profesional inegalat nici până în secolul de faţă, XXI. „Aceasta să fie morala fabulei? Stupidă morală!”, scria CEZAR PETRESCU la acea dată, în ziarul său.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici, căci acelaşi stat român al anului 1939 nu a găsit de cuviinţă nici măcar în momentul trecerii artistei la cele sfinte să ofere ajutorul de înmormântare necesar fiului acesteia, compozitorul ION HARTULARI-DARCLÉE, Ambasada Italiei fiind entitatea administrativă de pe teritoriul ţării noastre, care a susţinut, în final, cheltuielile aferente înhumării, avându-se în vedere serviciile culturale remarcabile aduse de geniala DARCLÉE culturii italiene şi umanităţii, în genere. Amintim în acest context faptul că nu a putut fi vorba, desigur, nici de funeralii naţionale în cazul cântăreţei noastre, cea care, culmea, a militat din răsputeri pentru înfiinţarea Operei Naţionale din Bucureşti. Cât despre buchetul ultim de orhidee inexistent pe sicriul său, nu mai are rost să amintim… Astfel, întâia Floria Tosca a lui GIACOMO PUCCINI a pătruns în spaţiul fără de margini al eternităţii, ca o ilustră necunoscută, exact în propria sa patrie de suflet. Să fi fost acesta „preţul” ingrat prin care HARICLEEA DARCLÉE şi-a plătit cu vârf şi îndesat pe pământul ţării celebritatea construită cu atâta ardere lăuntrică în afara ei?!… Ar fi extrem de dureros ca răspunsul afirmativ la interogaţia retorică anterioară să constituie, de fapt, esenţa adevărului unic. Credem, totuşi, că numai vanitatea oarbă a mediocrităţii cultural-politice din acea vreme, precum şi indiferenţa semănată de aceasta în jur au reprezentat, de fapt, cele două dimensiuni negative, care au metamorfozat dur existenţa interpretei în ultimii ani de viaţă dintr-un exerciţiu firesc al recunoştinţei necesare într-un spectacol de teatru absurd despre absurdul ontologic însuşi.

Crezul artistic al HARICLEII DARCLÉE pare că seamănă destul de bine din anumite puncte de vedere cu cel al eroului romantic novalisian Heinrich von Ofterdingen, căci şi unul, dar şi celălalt au pornit întreaga lor viaţă în aflarea tărâmului unei lumi superioare, cel al simbolicei flori albastre, pe care HARICLEEA l-a atins cu repeziciune în mod concret de la bun început. „Mi-e dor să văd floarea albastră. (…) Necurmat la ea îmi stă gândul şi la nimic altceva.”, rostea cu nostalgie Heinrich, în basmul unuia dintre cei mai importanţi poeţi şi prozatori ai romantismului german şi european Friedrich Leopold von Hardenberg (NOVALIS). În mijlocul furtunii şi al suferinţei, rămâi însă, ca într-un soi de purificare necesară a sufletului, de cele mai multe ori, singur. Floarea albastră se face atunci brusc nevăzută privirii omeneşti. “Marea artistă DARCLÉE s-a dăruit  vieţii şi artei. S-a risipit în fără-de-grija zilei de mâine, până când vântul aspru al iernii din viaţă ne-a adus-o zgribulită, săracă şi uitată, la limanurile natale.”, scria ]n ziarul său, la acea dată CEZAR PETRESCU. Dar suferinţa poate deveni, până la urmă, şi cel mai bun profesor al sufletului, cu toate că îi contorsionează acestuia până la destructurare fibra, încercând să îl răpună cu orice chip, ori că îi răpeşte fără discernământ vlaga, conducându-l, finalmente, până la miezul greu identificabil al Tainei. În lipsa durerii profunde, cu siguranţă că Omul ar rămâne un simplu lunatic al statisticii, orbecăind într-o continuă mişcare haotică înspre nicăieri, legat fiind trupeşte şi sufleteşte de vremelnicia sempitern înşelătoare a materialităţii.

Septembrie 1936… HARICLEEA DARCLÉE, cu toată forţa înţelepciunii sale definitorii, nu putea bănui în acel moment că întreaga sa viaţă se va transforma cât de curând în istorie şi amintiri. Ultima călătorie către pământul natal a primei şi inegalabilei interprete din istoria teatrului liric mondial a puccinienei Floria Tosca avea să-i anunţe acesteia, din păcate, peste numai doi ani, o sfâşietoare şi nedreaptă ieşire definitivă din teatrul rece al acestei lumi dezmembrate spiritual şi stridente. Căci, într-o răvăşită după-amiază de 10 ianuarie a anului 1939, când lapoviţa şi vântul plesneau cu putere zidurile vechi ale caselor Bucureştiului interbelic şi viaţa, limbile ceasornicului neîndurător anunţau cu bătăi lungi orele cinci către seară. Pe patul uneia dintre rezervele spitalului bucureştean Filantropia, glasul altădată intens adulatei pe toate continentele soprane DARCLÉE îşi stingea în acel moment, cu ultime acorduri lirice, definitiv povestea. Sarcomul hepatic îi învinsese pentru totdeauna voinţa de-a trăi. HARICLEEA a murit, aşa cum, de altfel, a trăit: discret şi cu resemnare. În secunda intrării sale pe tărâmul necunoscut al umbrelor, singur sufletul unei bolnave recent operate îi era alături, aceasta lăsându-se prinsă, pentru prima şi ultima oară în viaţa ei, de firul vrăjit al cântecului născut din străfundurile unei inimi care trăise multe şi sperase, deopotrivă, la fel. Celei care cândva i se aşterneau covoare de flori la ieşirea din teatrele lumii, la slujba de înmormântare, cortegiul compus din câţiva cunoscuţi ai artistei asista cu nedisimulată revoltă la nepăsarea de condamnat a autorităţilor zilei. Interpretul de operă Edgar Istrati cuvântă la final, cu o durere imensă, astfel: „Ne pare rău să nu vedem în jurul marii dispărute persoanele şi oficialităţile care trebuiau să fie aici. Dar HARICLEEA DARCLÉE se poate lipsi de omagiul lor, pentru că numele ei trăieşte şi fără ei; în sutele de mii de partiţii ale operei „Tosca”, răspâdite în lumea întreagă, el este tipărit pe prima pagină şi generaţiile viitoare vor învăţa în toate Conservatoarele şi pe toate scenele lirice din lume numele acesta magic şi sonor ca glasul care s-a stins…” Undeva, sus, printre stele, prietenul ei drag, PUCCINIONE, o aştepta de ceva vreme singur, în faţa porţilor larg deschise ale lumii de Dincolo, cu un buchet de orhidee albe în mână, ca atunci, de mult, la începutul anului 1900, după succesul de neuitat al premierei creaţiei sale „Tosca”… O altfel de ieşire, deloc grandioasă însă, de pe scena marelui teatru de operă al lumii şi pătrunderea, de astă dată, în universul mitic al spectacolului umbrelor, sub aceeaşi strălucită baghetă a marelui compozitor al Italiei şi al lumii – GIACOMO PUCCINI…

„Menirea sfântă a muzicii este să stingă urile, să potolească patimile şi să apropie inimile într-o caldă înfrăţire, aşa precum a-nţeles-o măreaţa antichitate creînd mitul lui Orfeu.”, afirma cu ani în urmă GEORGE ENESCU. Ei bine, între cele două puncte fixe ale existenţei sale pământeşti, întocmai ca vestita poetesă a lui PACINI – Saffo -, HARICLEEA DARCLÉE, pe lângă traiectoria unică de interpret de operă pentru care s-au creat opere şi care a creat, la rândul ei, identităţi lirice de o singularitate izbitoare, a descris cu multă forţă însuşi locul geometric a ceea ce definim în toată splendoarea ei profundă drept demnitate umană, o integrală deloc complicată a celui mai simplu cu putinţă mod de a exista şi de a te îndepărta de semantica închisă la culoare a substantivului comun „compromis”. Cu câteva zile înainte de marea întâlnire cu spiritul lui PUCCINI, rememorându-şi instantaneu traseul vieţii, artista scria aşa: „Celebritate, glorie, sunt ca strălucirea metalelor; se datoresc luminii din jur. Dacă s-ar putea, le-aş mai cuceri o dată…” Un destin aidoma unui cerc alb de lumină al cărui parcurs a fost de la început şi până la final închinat zeului perfecţiunii creatoare în arta spectacolului liric. Căci aura individuală a neegalatei noastre interprete de operă s-a statuat întotdeauna pe principiul evidenţiat cu multă exactitate de către MIRCEA ELIADE, şi anume: “Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nicio catastrofă istorică: geniul.”, un geniu pe care DARCLÉE, asemenea lui ENESCU, l-a avut din plin…

P.S.
Un mormânt trist şi încremenit într-o însigurare de gheaţă, ce împrăştie în jurul său nu chietudine, ci răceală, foarte multă răceală. Aşa simţi când te afli în Cimitirul Bellu lângă cripta de marmură albă a HARICLEII DARCLÉE. Dacă la Tore del Lago, în Italia, fotografia ei este aşezată pe pianina din cavoul compozitorului GIACOMO PUCCINI alături de pozele lui Enrico Caruso, Arturo Toscanini, Petro Mascagni, Rosina Storchio, Victorien Sardou ş.a., interpretei lui Saffo (Pacini), a Santuzzei, Luisei şi Iris (Mascagni), a Odaleei (Gomez), a lui Wally (Catalani), a Notinei, Lindei de Chamonix şi Lucreziei Borgia (Donizetti), a Vaniei (Glinka), a Margaretei şi Julietei (Gounod), a Neddei şi Zazei (Leoncavallo), a Chimenei (Massenet), a Reginei Valentina (Meyerbeer), a Proserpinei (Saint-Saëns), a Aidei, Ameliei, Desdemonei, Gildei, Violetei, Leonorei (Verdi), a Evei, Elsei şi Elisabetei (Wagner), dar şi a multor altor roluri importante din arta lirică a lumii, credem că merită să îi fie readusă în prim-plan strălucirea memoriei sale viguroase în patria natală nu doar în cadrul Concursului Internaţional de Canto „HARICLEEA DARCLÉE”, ce are loc la Brăila, ci, în virtutea frumoasei şi trainicei prietenii care i-a legat pe ENESCU şi DARCLÉE, şi cu prilejul Festivalului Internaţional „GEORGE ENESCU”, unde ar fi bine să i se dedice o secţiune specială.

Şi, pentru că Cimitirul Bellu este declarat muzeu în aer liber datorită multitudinii de monumente funerare unice construite de-a lungul timpului pe tot cuprinsul său, având în faţă modelul Italiei, care acordă o importanţă deosebită memoriei lui VERDI sau a lui PUCCINI, de exemplu, ca să amintesc doar două nume foarte mari de pe continentul european care au stabilit legături puternice şi directe cu ilustra noastră interpreta de operă, e necesar ca şi mormântul HARICLEII DARCLÉE să fie scos o dată pentru totdeauna din marginalizarea în care sălăşluieşte de zeci de ani şi inclus pe lista locurilor de referinţă pentru istoria culturală a Bucureştiului, devenind, astfel, un punct important de vizitat cu prilejul diverselor ocazii cultural-artistice din capitala României (şi mă refer aici, în principal, la Festivalul Internaţional „GEORGE ENESCU”, ce se va desfăşura, iată, chiar în toamna acestui an). E dureros că din momentul trecerii artistei la cele sfinte şi până acum acest monument nu a fost transformat într-o emblemă a culturii româneşti şi universale, rămânând, din păcate, o veşnică necunoscută pe lângă multe alte repere unice asemenea lui. Deşi tardiv, acest gest reparatoriu nu va putea anula însă niciodată în mod definitiv greşeala condamnabilă a politicienilor ingraţi aflaţi la cârma statală a României în anul 1939, politicieni care nu au dorit din ignoranţă, desigur, şi lipsă de bun simţ să îi cinstească sopranei, aşa cum s-ar fi cuvenit în momentul respectiv, meritele deosebite aduse culturii române şi artei lirice universale.

Un alt gest nobil ar fi acela ca, aşa cum există în Paris “Place DALIDA”, undeva, în Bucureşti – poate chiar actuala Piaţă a Operei ar fi indicat să poarte un asemena nume, dacă circumstanţele o permit, ori poate zona fostului Hotel Bratu de pe strada Polizu, unde interpreta a trăit în ultimii săi ani de viaţă,  îndurând cu tristeţe şi resemnare nu numai zgomotul tramvaielor şi frigul din încăpere, ea locuind, practic, în fiecare zi a iernii, cu radiatoarele îngheţate şi rememorând continuu în acest fel, ca o formă terapeutică de rezistenţă fizică la temperaturile scăzute ale camerei, gloriosu-i trecut devenit, de multă vreme, legendă – să fie denumit simbolic un loc drept “Piaţa DARCLÉE”.

[Personal, după ce i-am citit cu mult timp în urmă biografia artistei, mi-au trebuit aproape patru ani ca să-i descopăr cripta de marmură din Cimitirul bucureştean Bellu (ortodox), nimeni dintre cei care lucrau acolo la începutul anilor 2000 neştiind să-mi spună unde este mormântul ei. M-am umplut în acel moment de o cantitate imensă de amărăciune, gândindu-mă la câte a realizat faimoasa noastră soprană pentru marea operă a lumii, dar şi la ignoranţa colectivă care a urmărit-o îndeobşte ca un blestem nu numai în ultimii săi ani de viaţă şi în clipa morţii, ci la ignoranţa care o urmăreşte în mod nedrept şi acum. (Pentru cei care nu ştiu, monumentul funerar al interpretei HARICLEEA DARCLÉE se află pe partea stângă a aleii unde este îngropat actorul TOMA CARAGIU, la câţiva metri distanţă de acesta. Menţionez faptul că actorul TOMA CARAGIU nu e îngropat pe cunoscuta Alee a Actorilor, ci în apropiere de intrarea principală în Cimitirul Bellu, mai precis, în stânga intrării. Accesul la mormântul din marmură albă al lui DARCLÉE se face destul de dificil, deoarece nu se află poziţionat în primul rând al aleii, precum cel al lui CARAGIU, ci, undeva, în rândul al treilea sau al patrulea în raport cu această alee, ca să se ajungă la el trebuind să se calce, efectiv, peste mormintele alăturate.)]