Mă sună confrații agitați, confrații indignați, confrații nedumeriți de ceea ce vor aleșii lor din Uniuni, precum și aleșii aleșilor lor din Parlament cu acest timbru și mă acuză că stau insensibil, privind cu prea mult calm.
Mă sună, dintre cunoscuți, telespectatorii mai obiectivi și mă-ntreabă ce părere am despre ce se tot spune la televizor, că timbrul ar schimba soarta famelică a scriitorului.
Mă sună profesioniști buni care mă-ntreabă dacă avem ceva de câștigat din asta și mă sună grafomani care speră că, ieșind scandal, să-i primească și pe ei în Uniunea Scriitorilor.
Mă sună, mă sună, mă sună!…
Înainte vreme aș fi spus că telefonul meu sună-ntr-una ca la Gara de Nord; dar cu foamea asta în care nu mai sunt bani pentru biletul de tren, singura comparație e cu urgențele de la unu-unu-doi!… Mă sună, iar eu nu pot să răspund fiindcă râd și râd și râd…
Nu, nu râd de moftul lor, al celor care spun populist că fac toată această tevatură pentru mine și pentru nivelul meu de trai; nici de rafinamentul celor care vorbesc elevat despre „condiția creatorului“!… Nu. Fiindcă asta nu e de râs. Logica simplă îmi spune că, pentru mine, ca scriitor care trăiesc după modul în care mi se vând cărțile, orice scumpire mă îndepărtează de cumpărător, deci mă lasă mai flămând. Eu știu clar că doar relația mea intermediată de editor cu cititorul care mă cumpără îmi face masa mai bogată sau mai săracă. În vreme ce relația încasărilor mele intermediată de o organizație care le timbrează acoperă cel mult salariile celor care o timbrează. Așa că nu mă bag în această poveste și sunt mulțumit cu orice stare care nu-mi alungă sau nu-mi împuținează cititorii.
Și atunci, vă veți întreba, desigur: Ce naiba găsesc de râs?!
Găsesc de râs toate argumentele caduce pe care le-au rostit aseară la un post TV niște staroști de breaslă artistică – președinți care au și recunoscut că „Încasând timbrul, își pot plăti încălzirea pentru biroul lor“, adică un lucru care, pe mine, nu mă încălzește cu nimic… Dar găsesc de râs mai ales faptul că nu i-au făcut să se jeneze pe parlamentarii care au luat în serios această lege. A cărei expunere de motive, chiar dacă este semnată de doi deputați și un senator, are stilul inconfundabil al unui confrate de-al nostru pe care de curând l-am văzut lăcrimând. Dar nu din grija pentru noi, ci pentru gazele furnizate la preț ieftin unui veros cavaler de industrie.
Da, lucrurile nu stau așa cum mă acuză unii: m-a interesat și pe mine scandalul și am vrut să mă documentez. Astfel am ajuns la elementele însoțitoare ale „Legii privind instituirea timbrului cultural“ inițiată de domnii parlamentari Traian Dobrinescu, Varujan Vosganian și Gigel Sorinel Știrbu, care scriu – în documentul de susținere care trebuie să fie cel mai serios și mai sobru la o lege – Expunerea de motive:
„…Prezentul act normativ… va înlocui Legea nr. 35/1994… întrucât s-a dovedit greu aplicabilă și, în consecință, ineficientă…“ – text onest și la locul lui, dar, căruia, imediat, îi urmează ca o mare lovitură de teatru, următoarea frază argumentativă: „…Cultura românească, deși este copilul inteligent și talentat al familiei, a fost trimisă la colțul străzii să se descurce. Și nu se descurcă la colțul străzii! Timbrul cultural poate, însă, rezolva problema existenței ei…“ etc., etc…
Vai de mine, Domnule Deputat Dobrinescu, vai de mine Domnule Deputat Știrbu, mă emoționează sensibilitatea Dumneavoastră artistică, dar nu pot crede că gogomănia cu copilul de la colțul străzii vă aparține!… De ce nu se descurcă, oare, acolo, la colțul străzii, acest copil inteligent și talentat al familiei?!
Păi cum o să se descurce dacă nici un ministru nu trece pe acolo ca să-i dea și lui niște gaze mai ieftine?!… Cum o să se descurce dacă nici un președinte sau prim-vicepreședinte de Uniune nu-i dă și lui un premiu pentru opera omnia?!… Cum o să se descurce dacă, oricât s-ar încasa acest timbru, el se cheltuiește tot pentru propunerea unora la „Nobel“; chiar și în șoapte mai puțin auzite de membrii de rând, pe care nu-i încălzește cu nimic timbrul!…
În vreme ce, nouă, ni se alungă bruma de cititori, prin tentativa acestor accize umflate, ca și cum cartea se vinde ca benzina și poate suporta oscilația prețurilor artificial globalizate.
Există o singură soluție legislativă pentru aceasta: să acordăm imunitate parlamentară membrilor Uniunii Scriitorilor și să dăm premii literare unor parlamentari!…
Vă rog frumos, luați-mă în serios și nu râdeți de acest paradox. Eu cred că lucrul, de fapt, s-a și întâmplat. Și tocmai de asta, copilul inteligent și talentat își consumă genialitatea stând cu mâna-ntinsă la colțul străzii.
Teribilă metaforă! Tare aș vrea s-o văd analizată și comentată sub toate aspectele valențelor ei etice și estetice într-un studiu pe care, la despărțirea de prim-vicepreședintele său, îl va semna Nicolae Manolescu.
Pe care îl salut netimbrat, dar cu întregul meu respect colegial.
