Singur se plimba alene pe aleea ce urca spre catedrala din partea cea mai înaltă a fostei cetăți. Dimineața fusese înecată într-o ceață densă și lăptoasă, ce mai stăruia încă de-a lungul drumului ce se continua prin trepte ce păreau că nu se mai termină. Răcoarea zidurilor ce îi flancau calea, el o simțea asemenea unei respirații înghețate de frigul acelei zile de început de aprilie. Dar nu se dădea bătut, ci continua să meargă mai departe fără să se lase impresionat de mediul neprielnic și inospitalier. De fapt, era chiar obișnuit să înainteze împotriva opoziției fățișe din partea naturii și oamenilor. I s-ar fi părut anormal să se întâmple altfel, de exemplu, primind ajutor și îmbărbătare pentru a nu se opri.
„În realitate, nu există progres fără înfrângerea unei puternice forțe de opoziție,” gândi el și suflă grăbit peste degetele înghețate pe care le strânse de mai multe ori sub forma unor pumni gata să se ia la bătaie cu necunoscutul dimprejur. Frigul îi pătrunsese până la oase, dar continua să înainteze și să urce grăbit treptele ce se continuau cu o alee lungă ce traversa incinta unui imens campus universitar cu aspect medieval. Își roti privirile și observă ferestrele înguste dispuse pe etajele vertical ascendente ale clădirii principale având în față un imens spațiu gol sub forma unui careu.
„Am impresia că mă aflu în mijlocul unui seminar teologic,” își spuse zărind emblemele cruciate așezate pe frontispiciul clădirii. Dar nu era nimeni să îi răspundă sau să îi ofere chiar și cea mai neînsemnată informație. Nicio altă persoană nu se afla la acea oră în acel loc, doar el stătea explorând întinderea platoului din fața pavilionului principal. Dar chipul i se destinse brusc de îndată ce văzu cum drumul se continua imediat după traversarea curții în mijlocul căreia se odihneau mai mulți copaci înverziți timpuriu. Vechime lor se apropia de un secol socotind diametrul tulpinii și înălțimea coroanei înfrunzite bogat sub albastrul senin al cerului. Își imagină cum ar fi fost să trăiască în epoca târzie a evului mediu, când bănuia că fusese construit acel complex de clădiri legate între ele prin alei largi pe unde trecuseră mii de pași către sălile de clasă sau către aula unde, posibil, se întruneau toți elevii și profesorii la ocazii festive.
„Aș fi fost un student silitor,” își zise mai departe, dar nu mai stărui asupra acestui gând. Zborul unei păsări colorate pestriț trecând pe deasupra capului îi atrase atenția și își aduse aminte că trebuie să meargă mai departe. Așa că, urmă drumul, devenit de fapt o cărare printre ziduri, și după vreo câteva zeci de metri ieși pe un platou înalt de unde priveliștea se deschidea cu generozitate la stânga și la dreapta sa. Toate gândurile pieriră de îndată ce privirea i se odihni pe albastrul strălucitor al cerului și când distinse în depărtare siluetele umbrite ale munților. Încântarea sa era fără margini și îi venea să danseze cu bucurie sub cupola infinită a zării senine pe care se desenau norii asemenea literelor răzlețite ale unui alfabet cosmic.
Însă brusc, fața i se întunecă și își aduse aminte de dialogurile inutile purtate în casa în care locuia, cu oameni dispuși prea puțin să asculte pe ceilalți, pufnind la cea mai mică remarcă, de parcă ar fi știut totul și nu ar mai fi avut nevoie de alte păreri. Observase că era bine să nu pună întrebări și să nu solicite detalii din partea altora. Un răspuns calm și afirmativ se dovedea suficient pentru a stinge controversele verbale inutile. De aceea, se bucura cu tot sufletul său de rarele momente de singurătate de care putea să aibă parte. Veșnicia și-o imagina sub forma unui spațiu nesfârșit în care urma să stea în solitudine pentru cel puțin câteva mii de ani contemplând frumsețea și complexitatea universului. „Doar compania Marelui Autor îmi doresc să o am în acea perioadă de acomodare la normalul lumii pe care am traversat-o, din nefericire, grăbit și neliniștit în această viață,” își spuse și zâmbi, după care adăugă: „normalul reprezintă ceva necunoscut pentru cei mai mulți dintre oameni!”
Cuvintele îi fuseseră răstălmăcite în nenumărate ocazii și conflicte inutile îl măcinaseră doar fiindcă își spusese o opinie nevinovată și de bun simț. De aceea, începând cu acea dimineață își dorea să se retragă din nebuloasa comunicării distorsionate și să își găsească punctul de echilibru interior după care tânjea neîncetat. Și astfel, mergând pe acel platou zări la dreapta silueta zveltă a catedralei ce se avânta temerar către cer. Remarcă unghiurile ascuțite ale sfântului locaș ce se închideau neașteptat de îndată ce vârful cupolei se unea cu albastrul bolții infinite. Strălucirea soarelui se reflecta prin culori de curcubeu pe suprafața argintie a acesteia și traversa nestingherit ceața lăsată în urmă de trecerea senină a nopții. O rază poposi pe fața sa, cum privea către răsărit spre locul de unde astrul incandescent se ridica pentru a lumina templul lumii pământene.
Își puse imediat mâna la ochi pentru a se apăra de loviturile fasciculelor de lumină, după care continuă să înainteze cumva în opoziție cu sursa lor către clădirea ce devenea tot mai mare pe măsura ce se apropia de intrarea ei. Pentru prima dată remarcă somptuozitatea zidurilor groase ale fostei cetăți, acum aflate în ruină, dar în mijlocul căreia continua să se profileze viguros catedrala asemenea unui mesager tăcut, dar perseverent, insensibil la trecerea timpului. „Un an înseamnă o zi,” comentă involuntar, după care spuse: „iar trei sute șaizeci de ani se condensează într-unul singur după aritmetica cerului,” și se opri din vorbire fiindcă deja se afla în pragul porții de acces în imensul edificiu.
Simți cum se frânge interior, ca o coloană ce se prăbușește sub povara unei greutăți imense, în momentul în care zări intrarea monumentală ferecată cu o poartă uriașă de câțiva metri înălțime. Din fericire, ea fusese larg deschisă și din lăuntru se auzea sunetul unei muzici desprinse de această lume. Se apropie cu sfială și teamă, iar în prag observă încrustațiile meșteșugit alcătuite de pe zidurile catedralei cu motive geometrice felurite, ce se schimbau după reguli greu de intuit. Întregul așezământ emana misterul unor veacuri trecute, care legaseră în piatră densă de granit mistere ce nu mai puteau fi înțelese pe deplin. Atinse cu vârfurile degetelor suprafața dură a stâncii din care fusese realizat peretele exterior și distinse ecoul tulburător al munților din care fusese luată roca de pietrari iscusiți.
Vigoarea muntelui se transmitea asupra întregului spațiu în care fusese așezată această poartă a cerului pe cea mai înaltă culme a cetății. Intră și strălucirea soarelui dispăru pentru a face loc unei diafane revărsări de lumină venită dinspre candelabrele agățate de tavanul înalt unde zeci de lămpi ardeau nemișcat în liniștea timpului care curgea domol la vale din infinit spre nesfârșit. Dori să rostească câteva cuvinte, dar prezența copleșitoare a sentimentului nimicniciei omenești îl opri și rămase privind altarul descoperit, unde în mijloc se afla așezată pe un piedestal înalt acea unică și sfântă Carte. Pe paginile ei aurite se reflectau armonios culorile de curcubeu ale luminii proiectate prin vitralii alcătuite din nenumărate ferestre mici artistic decupate spre orizontul nemărginirii. Nu mai era nimeni în sală în afară de acea muzică venită de undeva din partea superioară, unde cineva manevra cu virtuozitate treptele tonale ale unui instrument străvechi ascuns privirii.
Și atunci realiză, mai lămurit decât în alte ocazii, cât de deșarte sunt ambițiile omului în încercarea sa de a domina lumea creată de Marele Autor și cât de nesăbuită este apriga sa dorință de a-l ignora pe Creatorul tuturor lucrurilor. În câteva secunde zări cum toate înălțimile ridicate prin ambiție și suferință se prăbușeau una câte una, înecând în nori de praf privirea, pentru ca în mijlocul lumii pământene să rămână în picioare de-a pururea eternă splendida catedrală a timpului prezent. În fața ei se plecau cu bunăvoință viitorul și trecutul ce curgeau aprig prin albia adâncă a unui râu veșnic ce spulbera tot ce era efemer din calea sa. Dar acest fluviu năvalnic ocolea mereu acel locaș unde cerul se unea cu pământul oferind adăpost celor care prin perseverență și încredere îi treceau pragul. Cu aceste gânduri, el simți în sfârșit marea eliberare de toate grijile și temerile posibile pentru a se abandona ulterior pe deplin încrederii ce înveșmânta protector spațiul și timpul în care acum se afla. Imediat își îndreptă cu fermitate ochii spre altar și distinse cu bucurie cum se profila tot mai lămurit în fața sa prezența continuă a Marelui Creator, ascuns de privirile celor care niciodată nu L-au dorit și nici nu L-au cunoscut.
