„Poezia vindecă rănile create de raţiune”. (Novalis)
„Coroana literaturii este poezia. Poezia este finalul şi ţelul literaturii.Ea reprezintă cea mai sublimă activitate a minţii umane; constituie atingerea frumuseţii şi delicateţii.”
(W. Somerset Maugham)
Poeta Aura Popa ne vindecă rănile interioare, atingând frumuseţea şi delicateţea prin versul său deosebit. Originalitatea cu care creează o muzică divină în sferele noastre lăuntrice este dovada că stăpâneşte cuvântul într-o manieră cum puţini ştiu să o facă. Este o poetă care se dedică iubirii, care se dăruieşte cu ardoare cuvântului, dansând pe o scenă de emoţii şi vise care capătă profunzimi aparte.
Aura Popa a debutat în poezie în anul 1993 în Curierul literar şi artistic, însă primul poem a fost scris încă din copilărie. „Am cochetat cu poezia încă din adolescenţă şi mi-am exersat imaginaţia în încercări care astăzi îmi stârnesc zâmbetul. Prima poezie, evident, a fost închinată mamei, icoana gândului meu şi a fost scrisă undeva, în jurul vârstei de 11 ani”, povesteşte poeta.
A publicat la Editura Armonii Culturale două volume de poezii şi este prezentă, de asemenea, în 5 antologii importante de poezie. Poezia are o valoare nepreţuită în ochii Aurei Popa. Când vorbeşte despre însemnătatea poeziei, simţurile sale ating înălţimile luminii cereşti şi se cufundă în sensibilitate şi bucurie, fiindcă poezia îi este refugiul cel mai profund, adăpost tainic în care renaşte şi îşi regăseşte sensul şi echilibrul. „Pentru mine, poezia este o imensă bucurie, o bucurie pe care nu o poţi trăi nicicum într-o altă lumină, o cale prin care ajungi la întâlnirea cu echilibrul, fie pe muchia ascuţită a unei metafore, fie pe coama teşită a unei stări”, a explicat Aura Popa.
Se lasă pradă pasiunii de a scrie, valsând în vers şi destăinuindu-se cu înflăcărare. Vădeşte un profund devotament pentru poezie. Chemarea sa în universul magic al versului o eliberează de trăiri şi gânduri pe care ni le împărtăşeşte cu fiecare cuvânt, asta fiindcă simte nevoia de a împărţi lumina care înveleşte cuvântul: „Nu mai sunt eu cand scriu! Şi nu iau seama/ De-ncercuiesc zăpezi sau mori de vânt./ Atâta ştiu că filele mă cheamă/ Să-mpart toată lumina din cuvânt.” (Transpuneri)
Este o poeta înnăscută, binecuvântată cu har ceresc , care respiră poezie: „Pot respira şi „altfel” prin poeme:/ Pot înteţi furtuni de înţeles/ Sau să cuprind cu ochii mei prin vreme/ O zare ne-mblânzită, de eres.” Iată cât de sugestiv îşi descrie poeta misiunea într-unul din poemele sale: „Descriu căderi în gol sau fac doar valuri/ Neînsemnate pe un râu de dor/ Şi-mi impletesc lumina dintre maluri/ De la vărsare până la izvor”. (Vâltori) Cât despre arta de a scrie, Aura Popa mărturiseşte ce se ascunde în spatele acestei măiestrii şi cum dă o formă potrivită cuvântului pentru a-şi expune lumea interioară. Să “încastrezi trăirea în cuvânt” este una din cele mai dificile misiuni: „Pare uşor? Nu e! N-a fost vreodată/ Să rafinezi pustiuri, să ştergi vânt/ Pe cerul prea scrobit din niciodată/ Şi să-ncastrezi trăirea în cuvânt”. (Să scrii)
Aura Popa creează un joc inedit în care conferă sensuri nebănuite cuvântului şi formelor cuvântului. Astfel, cuvântul încearcă să se dezlănţuie în anotimpul verii, iar iubirea scrie cu durere şi temeri o prefaţă. Chiar verbele pot rămâne pustii, fără puterea de a transmite mesajul şi secate de sens. „Virgule de geruri” şi „cratime de vifor” întăresc ideea unei lumi interioare reci, care aspiră la împlinire: „Nu ştii ce vrei! Te-agăţi cu mâini de gheaţă/ De marginile verii din cuvânt,/ Dar scrii prăpăstii zilnic în prefaţă/ Şi-apoi arunci cu ţipete în vânt/ Ca încrustarea lui să te întoarcă/ Din nou în iarna ta de răzgândiri/ Să-ţi ningă iar cu dacă şi cu parcă/ Pe buzele rostirii şi-n priviri.// Nu ştii ce vrei! Ţi-s drumurile toate/ În rame de-ncercare, argintii/ Şi orice pas se-mpiedică de poate,/ Îţi vor rămâne verbele pustii.// De nu vei şterge virgule de geruri/ Şi cratime de vifor ne-mblânzit./ Poţi răsuci povestea-n mii de feluri/ Ca să ajungi pe valul potrivit…” (Balans pe tăişul de gând)
Poetă romantică, Aura Popa îşi cântă iubirea în versuri pline de sensibilitate, în care pluteşte un văl de mister şi teamă, uneori de neîmplinire. Însetată şi dornică de gustul sublim al iubirii, aceasta îşi scaldă sufletul în veşnicia sentimentului care o domină. “Cu siguranţă, tema predilectă a gândurilor mele este iubirea, în toate ipostazele ei, cu trăirile interioare specifice, dar am abordat şi alte teme cum ar fi natura, cunoaşterea, inexorabila trecere a timpului”. Poemul său intitulat “Iubire” este un imn închinat iubirii neîmplinite, iubire care mistuie simţurile sale “pe-un ţărm învolburat”. Fără puterea iubirii, poeta se simte secată de putere, căci iubirea îi este oxigen şi, in lipsa ei, nu rămâne decât un infern şi strădania sa de a închide rănile acestei absenţe nespus de dureroase: „De câte veacuri nu mai ştiu de tine?/ Aproape nu respir şi-n friguri zac/ iar marea mea abia se mai abţine/ să numere vârtejuri ce desfac// genuni şi le întind peste poeme…/ Nu iau în seamă valuri ce-mi şoptesc/ că te-am pierdut şi c-am să trec prin vreme/ fără putinţa să te regăsesc// pe-un ţărm învolburat doar de candoare/ De multe vieţi încerc să trec de-un zid/ schimbând şi haina umbrei care doare/ dar nu răzbesc infernul să-l inchid…”// (Iubire)
Iubirea îi trezeşte prin zâmbetul său „herghelii de gând” care rătăcesc în lumea sa interioară galopând cu sete spre a se împlini. Mărturiseşte că se zbate între două stări care o guvernează: „Chiar ai trezit fără să ştii în mine/ Cu-n zâmbet hergheliile de gând/ Ce rătăcesc şi-acum prin zări străine,/ Cu vântu-n coarne, viu şi galopând.// Un amalgam de stări şi de trăire,/ Tu ai trezit acest dulce blestem/ Ca-n orice viaţă să îţi fiu iubire/ Să te alung mereu şi să te chem…”// (Tu…)
Temeri şi confuzie se împletesc în versurile sale închegând taine pentru care poeta caută cu ardoare un răspuns: „Ce continent ai astăzi la picioare/ De nu mai vezi cum cerul îmblânzit/ De noi probează valuri de răcoare?/ În care parte-a lumii-ai asmuţit// Haita de gânduri ca să muşte drumul/ Cu pietre şlefuite de cuvânt/ Şi-n ce văzduh de noapte scrii cu fumul/ Unui surâs “vânările-ţi de vânt”// De nu răzbeşti să-mpachetezi furtuna/ Şi să aduci senin în ochi de ploi?/ Poţi să-mi răspunzi? Pe ce ai dat arvuna/ De nu mai pleacă norii dintre noi?” // ( Spune-mi…)
Doar iubirea îi pare cunoscută de o eternitate, iar pentru a contura profunzimea acesteia, poeta deschide “fereastra dinspre poezie”. În acest mod poate privi şi sorbi iubirea, care îi este poezie a sufletului şi “iarbă de lumină” în care păşeşte cu candoare spre seninătate: „Îmi pare că te ştiu de-o veşnicie/ Şi tot de-o veşnicie te-ndrăgesc/ Deschid fereastra dinspre poezie/ Şi-n iarba de lumină tot vâslesc.// Ninsorile de cântec, fără geruri,/ Fără îngheţ şi fără viscoliri./ Îmi pare că te ştiu în mii de feluri/ Dar nu aşa cum eşti…în răzvrătiri…” (Te stiu?) Poeta se zbate în misterul iubirii purtând un “buchet de întrebări”: „Ai venit… Ai plecat… N-ai lăsat niciun semn/ Scrijelit pe un trunchi de cuvânt, vreun îndemn/ Ca să cântăr mai mult cu balanţa de spus/ Sau să tac ancorând continentul supus.// Şi mă laşi să adun alt buchet de-ntrebări/ De pe câmpul de cer, tulpiniţe de mări/ Ce-şi agaţă de vânt simple valuri de gând./ Ai să vii, ai să taci şi-ai să pleci…Prea curând…” (Glisare între două taceri)
Puritatea sufletului poate fi întreţinută numai “trăind în propria poezie”: „Continuăm să rupem din hârtie/ Expresii mari sau mici întru impact/ Trăind cumva în propria poezie/ Să ne rămână sufletul intact…”/ (Si eu si tu…)
„Un poet ajunge şi rămâne în inima cititorului dacă poezia sa reuşeşte să mângâie, să alinte şi să şlefuiască pietrele de cuvânt în aşa fel încât cel care le vede rotunjimea să le perceapă ca fiind “ale lui”, a explicat poeta. Astfel, Aura Popa şlefuieste cuvintele, tatuând poemele “cu păpădii”, ca mai apoi să le scuture în văzduhul speranţei, unde doar “vântul nerăbdării” le-ar putea scutura: „Cu păpădii am tatuat poeme/ Şi în văzduhul tău le-am scuturat/ Dar vântul nerăbdării prea devreme/ Le-a risipit şi nici n-ai observant”. (În vară…) Lumina înseamnă iubire, o cale spre senin unde îşi adună visele spre a simţi “cerul tremurând”: „Îmi eşti lumină şi popas în toate,/ Nu mai respir decât cu tine-n gând/ Când număr paşi pe străzile pavate/ Cu vise, îmi simt cerul tremurând”./ (Tu…)
Cântec al iubirii presărat cu florile eternităţii, poemul său intitulat “Etern” creează imagini de o frumuseţe răvăşitoare. Libertatea la care aspiră şi ploaia interioară care o copleşeşte se contopesc în dorinţa de a fi văzută “în orice siluetă” şi aşteptată cu marea în “valuri de îmbrăţişări”: „De mine vreau să-ţi amintească ploaia/ Când îţi mângâie chipul răvăşit/ Să-ţi şiroiesc prin gânduri iar văpaia/ Acestei veri, în care ne-am iubit// Să nu se stingă-n tine niciodată./ În orice siluetă să mă vezi/ Şi să tresari de fiecare dată/ Sperând că-s eu. Pe-un ţărm să te aşezi// Şi să aştepti să mi se-ntoarcă marea/ Cu-aceleaşi valuri de îmbrăţişări/ Veac dupa veac şi să-ţi aud chemarea/ Brăzdând văzduhul meu de-nfiorări”.// (Etern…)
Un poem emoţionant scris cu lacrimile înstrăinării şi „povara altei veşnicii” devine grăitor în suferinţa sa interioară: „Azi nici pe vânt nu-ţi mai trimit poeme./ Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ştii/ Dacă desculţă iarăşi trec prin vreme/ Sau port povara altei veşnicii”. (Străini) Un tablou mirific al iubirii desăvârşite nu poate fi exprimat decât prin dansul în ploaie. Aşa cum este şi iubirea de altfel, un dans al simţurilor în muzica eternităţii, o ploaie caldă de vară. Evadarea spre absolut, zâmbetul de fericire, emoţia care se aprinde , toate valsează în simfonia celei mai curate iubiri: „Dansam în ploaie. Mă priveai zâmbind/ Cum îmi ţineam umbrela bucuriei/ Deschisă peste umbră. Chicotind/ Te-ademeneam în lumea nebuniei.// Dansam în ploaie. Te strigam râzând/ Pe numele de cântec ce zvâcneşte/ În partituri de dor… S-alergi vibrând/ Spre şansa noastra de-a ne fi poveste…” (Dansam în ploaie…)
Aura Popa închină unul din poemele sale chiar celui care dă viaţă poeziei. Îl defineşte într-o manieră caldă, privindu-l ca pe “cel ce mângâie seninul” când soarele răsare. Mai presus de toate îi caracterizează misiunea ca fiind de o importanţă covârşitoare, aceea de ne oferi “pâinea şi cu vinul cuvintelor”. Iar cuvintele poetului sunt sfinţite cu trudă: „Poet e cel ce mângâie seninul/ În ochii fiecărui răsărit,/ Cel ce ne-aduce pâinea şi cu vinul/ Cuvintelor ce-n trudă s-au sfinţit”./ De asemenea, poetul e descris ca fiind cel ce dă scânteie vântului, cel care arde “vreascuri de suflet”pentru a-şi etala trăirile, cel care aprinde focul în “vatra stăruinţei”. Există o profunzime fără de margini în aceste imagini, în care poeta surprinde menirea celui care dă viaţă versurilor: „Cel ce porneste vântul cu-o scanteie/ Şi doar cu-o provocare face troc,/ Cel care arde pentru o idee/ Vreascuri de suflet şi îşi face foc// În vatra stăruinţei. Cel ce naşte/ (Iar în travaliul lui te regăseşti)/ Prunci de lumină. Pentru a-l cunoaşte/ Încearcă printre rânduri să citeşti”./
Ca ultimă idee, Aura Popa subliniază faptul că poet este cel care călătoreşte spre a-şi îndeplini visele într-o lume a luminii unde “adaugă paşi cu fiecare rând”, înaintând spre veşnicie: „Dar nu te aştepta să-i vezi cuprinsul/ Întreg şi nins în niciun lan de gând./ Poet e cel ce îşi urmează visul/ Şi-adaugă paşi cu fiecare rând….”/ (Poet)
——————————————-
