Câţiva dintre supravieţuitorii temniţelor comuniste din România s-au reunit ieri pentru a-şi comemora colegii de detenţie care au murit şi suferit pentru idealurile şi credinţa lor. Printre cei care au depus o coroană la troiţa ridicată în scuarul din faţa Şcolii cu clasele I-VIII “Oltea Doamna” din Oradea l-am remarcat şi pe Lucian Silaghi, cel mai tânăr dintre cei 300 de membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor… Din cei 300 de membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor, doar 20 au participat la slujba de pomenire a martirilor perioadei comuniste, oficiată la Biserica Ortodoxă „Sfânta Treime” Oradea.
Potrivit informaţiilor oferite de către preşedintele AFDP Bihor, Constantin Nistorică, aproximativ 2.000 de bihoreni au luat calea închisorilor şi coloniilor de muncă instituite de către noul regim democrat-popular instaurat în România după Al Doilea Război Mondial. La umbra faimosului articol 209 din Codul Penal al acelor vremuri au fost condamnaţi sute de deţinuţi la câte 25 de ani muncă silnică. Însă, majoritatea dintre ei au fost privaţi de libertate în baza unor măsuri administrative. În ceea ce priveşte fostele elemente ostile principiilor socialiste, acestea proveneau din toate categoriile sociale: de la elevi, studenţi, cadre militare, preoţi la agricultori.
Orice pretext era bun pentru a arunca în temniţă o persoană care nu răspundea pozitiv mesajelor de propagandă. Ascultarea unor emisiuni de radio, citirea unor cărţi interzise, răspândirea de cărţi religioase, întâlnirile cu prietenii, oficierea unor slujbe religioase, dar şi ajutarea fugarilor din munţi sau atacarea unui convoi de securişti care transportau deţinuţi politici sunt câteva dintre capetele de acuzare care au stat la baza condamnării foştilor deţinuţi politici bihoreni.
Opozanţii bihoreni ai regimului comunist au cunoscut reeducarea de la Piteşti, dar şi cumplitele închisori de la Aiud, Gherla, Sighet şi, nu în ultimul rând, Oradea. „Penitenciarul Oradea avea celule groaznice. Pe jos era doar ciment. O celulă avea 3 pe 3 şi era pentru două – trei persoane. Nu erau paturi, numai o rogojină răpciugoasă. Nu era nicio sursă de căldură. Primeam doar terci, o mămăligă subţire”, ne-a declarat Elena Suciu, care a petrecut un an prin Penitenciarul Oradea, Jilava şi Mislea doar pentru vina că ar fi avut printre cunoştinţe membrii unei organizaţii subversive.
Universul concentraţionar românesc s-a „remarcat” prin cele mai cumplite metode aplicate deţinuţilor. Fiecare închisoare avea o „neagra” unde deţinuţii care nu se supuneau rigorilor din interior erau închişi zile în şir, fără mâncare, lumină, în această celulă nu exista pat, iar în interior era în permanenţă apă. Existau dulapuri care, din exterior spre interior, aveau bătute cuie, iar deţinuţii recalcitranţi erau închişi în aceste morminte de lemn. Imaginaţia torţionarilor nu avea limite, pentru a-i determina să semneze mărturiile confecţionate de către securişti, deţinuţilor li se prindeau între degetele de la mâna stângă creioane, după care li se aplicau o mănuşă care le strângea falangele până la strivire. La cei 17 ani pe care îi avea, Ioan Lascu îşi aminteşte de celebra torţionară de la Penitenciarul Timişoara, lt. maj. Nedici Vidosava. “Era o femeie frumoasă, însă am auzit că avea metode cumplite de torturare a bărbaţilor. Printre metodele favorite era bătaia la testicule”, ne-a povestit Ioan Lascu.
Ororile prin care au trecut foştii deţinuţi politici bihoreni nu se opresc aici. După eliberare au fost urmăriţi până în 1989, nu au mai putut profesa în domeniul în care s-au pregătit, fiind mereu hărţuiţi pentru a deveni informatori.
Mulţi dintre ei au decedat în închisori, pentru ei foştii lor colegi de carceră au ţinut ieri un moment de reculegere. În prezenţa preotului Aurel Puşcaş, parohul Bisericii Ortodoxe “Sfânta Treime”, s-a oficiat un Te Deum, după care cei prezenţi la manifestare au depus o coroană la troiţa ridicată în scuarul din faţa Şcolii cu clasele I-VIII “Oltea Doamna” din Oradea.
