Zilele trecute am avut o revelaţie. Intenţionam să fac câteva însemnări despre viclenie, trăsătură umană ce ne pândeşte prea adesea din umbră. Căutând pe internet nişte proverbe pe această temă, am găsit un studiu despre inteligenţă, cu referire şi la viclenie, o lucrare care m-a captivat. E un studiu de mare complexitate şi subtilitate, intitulat „Inteligenţa pozitivă şi inteligenţa negativă”, o cercetare migăloasă, făcută de-a lungul a 30 de ani, cu prelungiri chiar şi în prezent. Poartă semnătura cunoscutului scriitor Ştefan Dumitrescu, unul dintre membrii Biroului de Viitorologie Bucureşti, profesor de psihologie şi pedagogie, pasionat cercetător în domeniul ştiintelor sociale. Ideile şi exemplificările sunt atât de interesante şi clare, încât prin faţa ochilor, mi s-au prezentat multe persoane, venind ca dintr-o ceaţă şi căzând în conul de lumină. Mi-au răsunat în urechi chiar şi cuvintele cu care aceştia îşi argumentau comprtamentul, le-am văzut şi faţa şi mai ales privirile care însoţeau vocea.
Lucrarea aduce ca noutate o altă clasificare a inteligenţei: cea pozitivă şi cea negativă, însoţită de o riguroasă argumentare. Cele mai revelatoare aspecte mi s-au părut acelea referitoare la inteligenţa negativă şi la relaţia ei cu viclenia. Aici se încadrează persoanele care au comportamentul orientat spre acţiuni negative: parvenirea, furtul, înşelăcinea, etc, pentru a obţine putere şi avantaje nemeritate. Comportamentul devine mai agresiv, cu cât individul are un grad mai mare de inteligenţă. Lecura mi-a amintit de admiraţia cu care privim câte un plan ingenios pus în aplicare de câte un hoţ, lăsând pe planul secund discuţiile despre moralitate, dar şi de faptul că privim admirativ vicleniile ingenioase ale coanei vulpiţe sau ale altor animale.
Persoanele înzestrate cu inteligenţă negativă sunt foarte diverse, dar au câteva trăsături comune: setea de putere sau de a ocupa un loc vizibil în colectivul de muncă sau de dominare în familie. Mi-amintesc de o colegă, profesoară de română la unul din liceele la care am lucrat. Aceasta, un lung şir de ani, nu a dat semne de oboseală luptand să mă umbrească pe cât îi stătea în putinţă, pentru a se renarca ea. Alţii luptă pentru îmbogăţire folosind toate căile necinstite, inclusiv forţa fizică, înşelându-şi semenii în fel şi chip, chiar şi rude apropiate, fraţi, uneori părinţi, fără să aibă nici cea mai mică tresărire de cuget. Pe propria-mi piele am simţit de câteva ori forţa fizică şi chiar ameninţarea cu moartea a unei persoane, un oarecare Mitică al Bucureştiului zilelor noastre, deşi rudă apropiată. Tip de om capabil să treacă şi peste cadavre, mai ales că era împins pe la spate de soţia lui. Această persoană înzestrată cu inteligenţă negativă, mi s-a părut cea mai reprezentativă pentru ilustrările desprinse din studiul domnului Şterfan Dumitrescu. Parcă l-ar fi cunoscut şi l-ar fi încadrat în şirul celor pe care i-a descris. Din studiu amintit, reiese şi următoarea remarcabila idee: aceşti indivizi sunt atât de obsedaţi de atingerea scopului lor, încât reuşesc să-l şi atingă, dar dacă inteligenţa raţională este scăzută, ei nu învaţă nimic de la viaţă, până la urmă îi paşte eşecul. Şi mai spune autorul, că inteligenţa negativă sprijină viclenia şi îl face pe om să devină mai viclean, mai îndrăznet, mai răzbătător, mai adaptat.
Acesti oameni folosesc şi fapte bune, (şi parcă am auzit glasul acestui zis Mitică, mieros, relatând fapte de mare măreţie şi generozitate). Fac fapte bune, nu pentru că au suflet bun şi inima caldă, ci pentru a duce în eroare semenii, să poată trage foloase, adeseori ca să elimine un adversar, dar capabil chiar să-l ucidă dacă nu s-ar teme de consecinţe. Ei folosesc binele dintr-un instinct obscur de manipulare şi de re-echilibrare a răului. Subconştientul le spune vag că binele făcut de ei ar putea să îi ajute mai tâziu. E o poză sub care se ascunde adevarata lor fire. Trăiesc permanent şi cu intensitate într-o dedublare. Pe faţă poartă permanent o mască şi în gură minciuna. In subconştientul lor există întotdeauna un adversar pe care trebuie să se răzbune, ori să-l păcălească, să-l manipuleze pentru a-l depăşi şi dacă nu reuşesc, invidia lor devine devastatoare. Aceşti indivizi nu recunosc niciodată că au greşit, pentru toate este de vină doar predestinarea, „M-a urmărit ghinionul, neşansa, îmi spunea cu năduf Mitică, m-am născut fără noroc”. Deşi Mitică a avut un aliat temeinic în soţie, deşi a făcut o avere cosiderabilă în timp record, imediat după 1989, se plângea în câteva scrisori, dar şi prin viu grai, gata să-i dea lacrimile: “sunt un om nefericit, profund nefericit. Nu sunt mulţumit pe niciun plan, chiar absolut pe niciun plan.” Este îndreptăţită afirmaţia autorului Ştefan Dumitrescu că pe oamenii de acest tip, în final, îi paşte eşecul. Nu putea să fie altfel, este ştiut că gândurile urâte afectează emoţiile, emoţiile afectează deciziile şi deciziile afectează viaţa.
Acest tip de oameni, mint cu uşurinţă alunecâd pe nesimţite de la o stare de fapt, la minciuna sfruntată, încât nu poţi sesiza momentul când a pus masca minciunii. Mint cum respiră, fără să fie conştienţi de minciuna lor, mint fiindcă aşa le stă în fire. Într-adevar, dacă te apuci să îi contrazici, ei neagă evidenţa. Albul devine negru chiar dacă albul este strălucitor. Te dezarmează oricum şi pe de-asupra îţi sar in cap cu agresivitate, sau nu te lasă să vorbeşti. Uşurinţa cu care Mitică şi soţia lui mint fără să clipească, le creaza o stare în care ei se mişcă confortabil. La ei minciuna este patologică. Pentru astfel de oameni, minciuna în formă continuă este o formă de inteligenţă. Pentru a minţi în stil mare este nevoie, pe lângă un fond psihologic propice, şi de mult tupeu. Fiecare minciună spusă de mincinos dă senzaţia că se adresează unor inşi reduşi mintal. Au un mare dispreţ pentru oamenii visători şi idealişti. Din punctul acesta de vedere, pe mine mă consideră la pământ. Idealul lor de viaţă este diferit de al meu, pentru Mitică este un unchi de-al lui, fost cârciumar cu veleităţi de mare viclenie, iar pentru soţia lui, modelul a fost şi a rămas Elena Ceauşescu.
Deşi sunt ascunşi, oamenii din jurul lor îi simt şi se feresc de ei. De aceea ei nu au prieteni, nu vizitează şi nu sunt vizitaţi de nimeni. Cei cu acest mod de comportament se demască uşor. L-am văzut odată pe Mitică prăbuşit, într-o stare de jalnică umilinţă când fratele lui i-a smuls pe faţă masca prefăcătoriei. Dar viclenia iese la suprafaţă oricum. Un astfel de exemplu mi-a venit în minte, prin chipul lui Dinu, care din bun senin, îndemnat şi el de soţie, imi spunea pe faţă, lăudându-se, că prin abilitate lui ingeniosă, el mă poate escroca târându-mă prin tribunale. Presupun că a renunţat fiindcă îl pusese la încercare un cancer pe piele.
Şi galeria viclenilor mi se perindă prin faţa ochilor fără să am posibilitatea să închei lista. E o situaţie în care se află tot omul vieţuitor pe acest pământ, căci Domnul ne-a lăsat diferiţi. Trebuie să acceptăm cu înţelegere, adevărul plin de înţelepciune spus de poetul George Coşbuc: “Şi de există alb, nu vezi,/ Că negru-l face să existe?”