Vacanţele au fost aşteptate din totdeauna cu nerăbdare de şcolarii de pretutindeni şi, desigur, şi de cei ai Sucevei, iar după lungile şi friguroasele ierni de odinioară, vacanţa de Paşti era parcă mai dorită ca celelalte.
În perioada interbelică, înaintea vacanţei de Paşti, elevii, însoţiţi de preotul catihet care preda religia în şcoală, mergeau încolonaţi la biserică pentru spovedanie şi împărtăşanie. Preotul le dădea de grijă copiilor să nu mănânce în dimineaţa cu pricina şi, cu excepţia celor de credinţă catolică sau mozaică, mergeau cu toţii la biserica ortodoxă la care erau arondaţi. Elevii ortodocşi de la Liceul „Ştefan cel Mare” (la care învăţau atunci numai băieţi) erau duşi la Biserica Sf. Gheorghe – Mirăuţi, iar fetele de la Liceul „Doamna Maria” mergeau la Biserica Sf. Înviere.
Înaintea plecării în vacanţă, în ambele licee, se organizau serbări în care erau antrenaţi un număr cât mai mare de elevi şi la care participau atât părinţii cât şi cadrele didactice. Pregătirile pentru serbare începeau cu două sau chiar trei săptămâni mai devreme, timp în care elevii îşi învăţau rolurile din piesele de teatru, repetau poeziile şi cântecele pentru spectacol şi desenau sau scriau caligrafic programul serbării, pe care-l distribuiau prin oraş colectând într-o casetă banii donaţi pentru procurarea materialelor necesare realizării costumelor şi întocmirii decorurilor.
Aşa cum îşi amintea cu câţiva ani în urmă un octogenar sucevean (Nicolai Moscaliuc, retras între timp la loc de veşnică odihnă), fost elev al Liceului „Ştefan cel Mare”, la festivitatea care începea de regulă cu „Cântec de primăvară” (de Constantin Teodosiu) interpretat de corişti (urmat de cântecul „Tricolorului” şi de un „Axion” bisericesc), directorul şcolii şi preotul catihet cuvântau în deschidere despre însemnătatea sărbătorii pascale.
Noaptea de Înviere, „săcăluşele” şi salvele de artificii
Vacanţa era aşteptată cu multă nerăbdare pe de o parte şi pentru că, după îndelungata perioadă de post, se pregăteau bucate care de care mai gustoase, iar pe de alta, pentru că noaptea Învierii reprezenta un eveniment cu totul deosebit.
După corvoada cumpărăturilor de pe strada plină cu dughene evreieşti, aprovizionate însă din plin cu drojdie, stafide, rahat şi tot ceea ce le trebuia gospodinelor pentru ca pasca cu brânză de vaci şi cozonacul să fie cât mai gustoase, după ce se învârteau pe lângă cratiţele în care sfârâia friptura din carne de miel (cumpărat de la hala lui Bessler) şi după ce-şi mânjeau bine degetele cu vopseaua de ouă, băieţii se adunau pentru a pregăti „săcăluşele”.
Meşterite din bucăţi scurte de ţeavă, înfundate la unul din capete şi umplute cu fosfor de la beţele de chibrituri, prevăzute la capătul opus cu un percutor – un cui legat cu sârmă – totul fixat pe un mâner lung, „săcăluşele” erau lovite de zidurile clădirilor şi pocneau puternic lăsând în urma lor pete negre de funingine.
În noaptea de Înviere bisericile oraşului erau pline de lume. Momentul începerii slujbei era vestit de două bubuituri de tun iar cerul se lumina de o ploaie de artificii. Unul dintre tunuri era amplasat pe Dealul Cetăţii, în locul – pe atunci neîmpădurit – în care astăzi se ridică statuia ecvestră a voievodului Ştefan cel Mare, iar celălalt se afla în apropierea Cetăţii Zamca. Tunurile aparţineau Regimentului 39 Infanterie sau, după plecarea acestuia, Regimentului 12 Vânători de Munte care a fost încartiruit pentru un timp la Suceava.
Când ceasurile din turnurile Primăriei şi bisericii catolice Sf. Nepomuk anunţau miezul nopţii, la biserica din incinta Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou se deschidea uşa iar preotul ieşea în prag rostind îndemnul „Veniţi de luaţi lumină!”. Oamenii se apropiau să-şi aprindă lumânările după care asistau la slujba de Înviere şi aşteptau momentul sfinţirii bucatelor. Gospodinele veneau cu coşuri împletite din nuiele în care, sub ştergare curate, aveau pască şi ouă roşii, slănină şi cârnaţi şi câteva ramuri cu „mâţişori”, crenguţe înmugurite de salcie.
Retragerea cu torţe
Într-un an (se pare că în 1938, atunci când în luna aprilie s-au sărbătorit 20 de ani de la Unirea Basarabiei cu România) în prima noapte de după sărbătoarea Învierii a fost organizată o retragere cu torţe, o procesiune impresionantă la care au participat elevii Liceului „Ştefan cel Mare”.
Asemenea manifestări aveau loc anual dar numai cu prilejul zilei de 10 iunie, când se sărbătorea Ziua Eroilor Neamului. Douăzeci de tineri cu torţe aprinse în mâini, încolonaţi pe două rânduri, însoţiţi de câţiva profesori şi încadraţi de jandarmi pentru a preveni orice accident, s-au perindat pe străzile oraşului.
Torţele erau realizate de către elevi din cutii de conserve, umplute cu cenuşă îmbibată cu gaz lampant, fixate pe cozi lungi de lemn. Pelerinajul a pornit din curtea liceului cu fanfara elevilor în frunte. Coloana a trecut prin faţa Mănăstirii Sf. Ioan apoi prin centrul oraşului şi a revenit în curtea şcolii.
Pavilionul fanfarei
Zilele de primăvară ale sărbătorii de Paşti, atunci când vegetaţia se trezea la viaţă iar arborii şi arbuştii din Parcul Central începeau să înfrunzească, constituiau un prilej de promenadă pentru cetăţenii Sucevei.
Cerşetorii invadau străzile; oameni necăjiţi umblau din poartă-n poartă şi primeau pomană. Tot în acele zile era permisă intrarea în închisoarea oraşului, unde cetăţenii – fie că aveau sau nu pe cineva arestat din familie – aveau voie să aducă deţinuţilor pachete cu hrană din care nu lipseau ouăle roşii, pasca şi cozonacul.
În Parcul Central, în pavilionul construit în apropierea bustului lui Ciprian Porumbescu, cânta fanfara. Pavilionul, în locul căruia se află astăzi fântâna arteziană din colţul parcului, avea la parter un chioşc cu răcoritoare iar deasupra era podiumul pentru fanfară. Suceava avea pe atunci patru formaţii de acest gen: Fanfara Oraşului, înfiinţată de Eugen Leviţchi (alcătuită din salariaţi ai Uzinei Electrice), care cânta în fiecare sâmbătă seara gratuit pentru public, Fanfara CFR-ului, Fanfara Liceului „Ştefan cel Mare” şi Fanfara Militară.
Când se sfârşea vacanţa de Paşti, elevii se reîntâlneau la şcoală grăbindu-se să se întreacă în ciocnitul ouălor roşii. Cel care era învingător câştiga oul învinsului. Unii, mai ghiduşi, veneau cu ouă de lemn şi-i păcăleau pe ceilalţi, dar când erau prinşi erau ciocăniţi cu oul în creştet până se învăţau minte.
