Acesta este sensul şi aceasta este semnificaţia poemelor adunate de Vavila Popovici în noua sa carte: „De vorbă cu Îngerul”, apărută în 2015, tot Made in the USA, Charleston, SC. Tot o carte bilingvă, traducerea în englezeşte aparţinând statornicei sale colaboratoare, Teodora Stoica.
Deşi poeziile nu se deosebesc între ele structural (tematic) sau din alte puncte de vedere, autoarea le ordonează, totuşi, în capitole, probabil în dorinţa de a marca anumite coordonate care au legătură mai curând cu rigori logice decât cu rânduielile poetice. Faptul nu are, însă, nici o influenţă care să implice, în ultimă instanţă, valoarea cărţii. Mai ales că practica este des întâlnită.
Patru sunt capitolele volumului: „Umbra mea fidelă”, „Anotimpuri”, „Porţile timpului”, „De vorbă cu Îngerul”. Firesc, tot patru sunt şi moto-urile, pe care Vavila Popovici le-a selectat nu numai la modul meticulos, dar şi bine inspirat. În ton cu versurile sale şi în consonantă vibrare cu atmosfera de ansamblu a cărţii. Una ce împlineşte – şi ea – o creaţie deopotrivă îndelungată şi cu rod demn de apreciat ca fiind direct mergător la inima şi la mintea cititorului.
- „Când plecam unul de lângă celălalt nu ni se părea că ne despărţim, ci că mergem să ne aşteptăm altundeva” – Cesare Pavese.
Intuind, sau, poate, chiar descoperind, poeta numeşte trecerea omului prin Fără-de-sfârșit ca și cum ar da răspuns lui Pavese: „Închid ochii, / sunt gata de-a înceta a mai trăi, / să mă pot întoarce în acel timp sacru, / ca tu şi eu să rămâneam veşnic tineri…”
- „…Dacă aş fi o pasăre, aş zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi şi noi toamne” – George Eliot.
Vavila Popovici răspunde şi de data aceasta, convingător poetic: „Poeţii – vestitori ai nemuririi”, dar şi „Martorii plecării stelelor şi ivirii zorilor” se află necontenit în căutarea unei noi toamne, a unui nou anotimp, adică mereu a altceva, care să nu aibă asemănare cu nimic din ceea ce a descoperit deja.
- „Timpul e moarte, spaţiul e luptă şi mişcarea e suferinţă” – Mihai Eminescu.
Vavila Popovici nu preia, din exterior, gândul poetului genial prin gândire şi artă. Ea îi pătrunde substanţa şi cată a descoperi sensul. Simbolistica, în cuprinderea ei cosmic-pământeană: „Nu simţim atracţia pământului, / nici cercul său – horă-n care strâns ne ţine, / nici echilibrul ce ni-l dăruieşte, / nici curgerea timpului n-o prea simţim, / până ajungem într-un punct / în care spaima ne trezeşte”.
- „Noi suntem îngeri doar cu o singură aripă, nu putem zbura decât îmbrăţişaţi” – Paolo Mantegazza.
Şi cele de mai sus, formulate precum o profundă cugetare, sunt însuşite de Vavila Popovici la modul cel mai firesc, pentru că ele ilustrează propria gândire şi o îndeamnă să recunoască, sincer şi senin, regăsirea propriei fiinţe în doar câteva cuvinte. Pe care, însă, le dezvoltă, cu har şi cu încredere ce se situează deasupra tuturor melancoliilor, tristeţilor, dezamăgirilor, regretelor. Dincolo de mărturisirea speranţei: „Iar ai venit, Înger trist! / Mă bucur / Sufletul e cel ce te-aşteaptă”, dar şi a renunţării: „Am obosit, Îngere, am obosit! / N-aş mai putea lua viaţa de la-nceput…” Cu toate acestea, toate renunţările devin vremelnice, fiindcă tot poetul cel pesimist renaşte în poetul pe care optimismul nu-l va putea părăsi niciodată: „Caută lumina iertării din sufletul tău!”
Revenind la plutirea între cele două limanuri – tristeţe şi bucurie – care particularizează nu doar această carte, ci aproape întreaga creaţie poetică a autoarei, se cuvine să observăm că, până la urmă, şi de aici izvorăşte valoarea operei. Cu recunoaşterea unui adevăr ce nu trebuie căutat prea mult, fiindcă el ni se înfăţişează singur. În cazul de faţă, nu avem de-a face cu un joc pur estetic – şi nici ideatic – ci cu o viziune temeinică asupra existenţei omului frumos gânditor, dar şi a Universului căruia acesta îi este parte şi pe care cată a-l zugrăvi cu mijloace proprii, bine-lămuritoare și, deci, bine-mângâietoare pentru ființele care iubesc arta cuvântului scris şi care se hrănesc cu substanţa ei.
Toate stările pe care le trăieşte poetul şi pe care le oferă cu delicată dărnicie celor însetaţi (încă) de literatură se transferă asupra acestora în chip terapeutic. Pentru că: „Din dragoste, la adierea calmă a vântului / văzduhul murmură, / frunzele, crengile, copacii se caută, / păsările în cuib se-adăpostesc, se dezmiardă, / trandafirii din grădină cerul parfumând”.
Vavila Popovici stăpâneşte meşteşugul artei de a îmbrăca în haine frumoase idei bogate. Unele versuri ale ei au chiar înfăţişare, dar şi miez, de maximă: „Când pierdem umbra, pierdem totul”, „Foi albe aşteaptă un alt poem de dus-întors / prin viaţă”, „Unele lucruri, prietene, se simt, / se înţeleg mult mai bine / în tăcere şi în singurătate”, „Când Îngerul se pregăteşte de plecare, / îmi pune cuvintele-n palmă”, „Suntem pământ care simte, gândeşte”, „De ce oare despre moarte / se vorbeşte mai mult în şoapte?” „Dor îmi este de glasurile celor plecaţi!” „Păsările au adus muzica din cer”, „Doar liniştea inimii s-aude / ca un clocot surd de valuri, de gânduri tălăzuite”, „Cerul e veşnic, pământul – trudnică vremelnicie”.
Până şi coperta acestei frumoase cărţi seamănă cu un poem. Evident, unul zugrăvit în două culori, nu în mai multe cuvinte, dar care îndeamnă către aceleaşi sublime ţinuturi în care împărăteşte Arta. Speranţa – lumina aurie; tristețea – maroniul ne-deprimant. Deci, la fel cum fac poemele din această carte, şi coperţile ei sunt producătoare de încredere: „Recitați și cântați când dorul și greul v-apasă!” Căci totul se face „Din dragoste…” Sentimentul şi ideea – cele două aripi care asigură reuşita zborului…
Adresa la care se poate comanda cartea:
De vorbă cu îngerul – https://www.createspace.com/5532865