Un om care s-a universalizat prin dragoste de oameni, aşa se cuvine să încep această prezentare, descriind, printr-o propoziţie simplă, esenţa scriitorului George Roca, omul care în 1980 părăsea graniţele ţării de baştină cu un pumn din pământul străbunilor în palmele sufletului, pentru a se stabili în Sydney, Australia. Născut la 14 iulie 1946, la Huedin, judeţul Cluj Napoca, George Roca surprinde printr-o bogată biografie de viaţă şi profesională (de la actor la reprezentant pentru Compania Aviatică Română TAROM şi de aici la translator, interpret şi cenzor acreditat al Guvernului Australian). Limitându-mă la a vorbi doar într-un context artistic, afirm că George Roca se impune printr-o implicare prolifică pe plan cultural, promovând, prodig, o seamă de oameni care demonstrau înclinaţii literare, colaborând cu diverse publicaţii din România şi din străinătate. Folosesc această formă de exprimare („din România şi din străinătate”) pentru că, dintr-o firească nobleţe de caracter, George Roca, deşi stabilit într-o străinătate, a rămas şi rămâne un om cu rădăcinile sinelui adânc înfipte în pământul patriei, ceea ce la şi făcut, dealtfel, ca, în pofida distanţei faţă de ţara natală, să-i fie mai aproape decât mulţi dintre cei care efectiv o locuiesc.
După acest succint exordiu la nivel de cuvânt scris, ce s-ar putea spune despre volumul de faţă? Când alegem să achiziţionăm o carte, o facem pe principii de aparenţă, începând de la notorietatea autorului, urmând apoi constatările de estetică a copertei şi de răsfoire fugitivă a câtorva file. Este normal să avem aceste puncte de orientare, fiind perfect conştienţi că este doar o analiză superficială şi asumându-ne riscurile. Scriitorul şi poetul George Roca nu implică niciun risc, atâta timp cât ne deschidem cugetul înspre o creaţie artistică săvârşită cu multă afectivitate şi respect faţă de poezie şi faţă de cititorii săi. Ideea unei astfel de ediţii multilingve, este una fericită şi cu reflexe din sfera universalizării culturii, ca într-un turn Babel văzut din cu totul alt unghi: dacă în paradigma biblică secvenţa este abordată dintr-o perspectivă negativă – aceea a dezbinării – poetul amestecă limbile în turnul-carte, tocmai pentru a întări legăturile dintre oameni, pentru a stabili singurul fundament pe care se pot ridica edificiile solidarităţii dintre popoare: arta.
Bun cunoscător de literatură şi fin observator al poeziei clasice şi contemporane, autorul are o variantă personală de abordare a cuvântului liric, reuşind, prin amprenta unicităţii, să creeze în cititor sentimente dintre cele mai diverse. La prima vedere, prin sofism, versurile pot lăsa impresia că poetul se joacă, impresia că e doar un exerciţiu de amuzament romantic. Dincolo de acest plan de eventuală aparenţă, nu există niciun echivoc asupra faptului că abordarea propriilor trăiri adânci, mistuitoare, gata să împingă poetul în ambardee, se face printr-o răceală impusă, tocmai pentru a linişti un sine afectat de sensibilităţi. Acest expedient folosit pentru expunerea unor sentimente printr-o formă de artă, este unul foarte inspirat, pentru că dă poeziilor lui George Roca, originalitate şi multă culoare.
Trecerea de la poeticul rece la poeticul pur şi invers, se face uneori treptat, pe nesimţite aproape, alteori abrupt, dar mereu cu o debordantă sinceritate de poet. În poezia ”Hoţul”, trecerea se face de la rece la liric: „În camera mea/ nu a intrat/ nici un hoţ!// Nu lipseşte nimic!// De ce mă simt / totuşi/ furat de amintiri?”. O variantă mai puţin abruptă dar începând de la lirism, se află în poezia „Căprioara nebună”: „Culcat, / stau cu ochii închişi/ şi visez la poiana mea cu flori./ E atâta linişte şi armonie!/ Şi totuşi căprioara nebună/ nu vrea să-mi dea pace/ încercând din nou/ să mă mângâie cu copita/ pe albul ochilor mei obosiţi/ de atâta privit spre spaţiu virtual.”
În contemporaneitatea care-mi aparţine, am văzut poeţi acaparând duiosul stil clasic şi poeţi marşând curajos pe varianta modernă. Cred că George Roca a ales să marşeze spre sine şi să se acapareze pe sine, expunându-se cititorului cu aceea demnitate specifică artiştilor cu har.
„Cu toate că valabilitatea unei opere – spune Almado Alonso* – este, fără îndoială, în întregime dependentă de capacitatea ei intrinsecă de a produce contemplatorului reacţii estetice independent de procesul de elaborare prin care a trecut, nu e mai puţin adevărat că această capacitate a operei îşi are corelatul în propria noastră capacitate de a o înţelege…”
Chiar dacă s-ar ajunge la absurdul ca a noastră capacitate de a înţelege să fie profund viciată, sunt opere care vor rămâne întru veşnicie, pentru că Universul nu admite circumstanţe care să distorsioneze valorile reale, de sine stătătoare, astfel că marile valori ale marilor oameni vor avea statornicia adevărurilor esenţiale, tranzitând spaţiile dintre uman şi… altceva.
—————————————-
*Almado Alonso (1896-1952) – lingvist şi filolog spaniol, director al Institutului Filologic al Universităţii din Buenos Aires.
Lucian Dumbrava
