LEU-LXXX-OK-xwb

LEU-LXXX-OK-xwbAjunsesem a vorbi despre o problemă vitală, fiind singura care ar putea asigura climatul democratic de respect reciproc între concurenţii la guvernare, fiecare împreună cu susţinătorii lor:  Ar fi vorba, din partea acestora, de efortul de a-şi orienta demersurile, chiar dacă sunt concurente, spre nevoile de bază ale societăţii; fiindcă ele sunt aceleaşi, indiferent de modul cum le rezolvă, ori le vede rezolvarea, un program politic sau altul. Iar întrebarea care se pune este dacă în psihologia noastră socială, cea care caracterizează România contemporană, am putea găsi o cale pentru aceasta. Fiindcă, dacă nu găsim, neîndoielnic ne întoarcem la abjecţia care ne-a guvernat eşecurile de până acum în ale instaurării unei democraţii româneşti a zilei de azi…

 

Iar abjecţia începe cu minciuna care devine model social. Pe de o parte minciuna în care, ca societate, ne complăcem fără să o sancţionăm; dar, pe cealaltă parte, mai grav: Minciuna ca o practică de sfidare a societăţii, de încălecare şi dominare a ei de către cei care au neruşinarea să o folosească faţiş, ba chiar să o considere metoda eficace de a face politică. Şi, pentru ochii oamenilor care îi iau drept model, să o scoată din categoria imoralităţilor, în măsura în care mai sunt în stare să se gândească la precepte morale. Acesta este marele pericol: Modelul nefast de succes prin miciună pe care-l oferă politicianul român societăţii sale. Care, moralmente, şi aşa este deja zdruncinată.

Povestea e veche şi n-au greşit cei care, mai devreme sau mai târziu au ajuns la concluzia că visul de aur comunist era el însuşi o minciună gogonată impusă cu forţa unor oameni cărora, în practica politicilor la care erau supuşi, li se schimbau până şi sensurile limbii lor materne, multe vocabule sunând în limbajul politicienilor ca antinomii absolute faţă de sensurile iniţiale: Se vorbea despre libertate în cel mai îngrozitor regim poliţist; se vorbea despre progres în cea mai penibilă decădere spirituală; se vorbea despre belşug într-o stare famelică; se vorbea despre drepturi în contextul celor mai grave încălcări ale lor, ajungându-se cu minciuna până la schimbarea sensului cuantificărilor strict materiale. Pentru că, atunci când rapoartele ceauşiste menţionau miile de tone la hectar şi de gigaparametri ai produselor industriale, ştia toată lumea că era vorba de micile cantităţi nesatisfăcătoare prin care ne târam traiul de la un cincinal la altul. Iar gluma care circula avea foarte adânci rădăcini amare, atunci când toată lumea răspundea cu „Aoleu, vai de noi!”, când comunicatul oficial anunţa o nouă mărire de salarii.

Din acea malefică minciună – în care exprimarea populară impusese pe faţă, chiar la activişti cu funcţii importante, expresia incriminatorie „minţi ca o gazetă de perete!” – se trag politicienii minciunii de astăzi, chiar dacă ei nu mai folosesc forma sindicală a panourilor cu secera şi ciocanul pe care se afişau articole semnate de oameni ai muncii care şi le citeau şi ei pentru prima dată laolaltă cu confraţii de muncă ruşinându-se de cifrele realizărilor puse din burta comitetului de partid; ci au la dispoziţie televiziuni cu talk-showuri şi moderatoare limbute de un mare rafinament cosmetic.

Exista şi atunci televiziunea, chiar dacă nu cu plictisitorii analişti de astăzi, existau şi ziare, centrale şi locale, de mare tiraj. Dar expresia care a consacrat sfruntarea minciunii bolşevice s-a legat de mărunta gazetă de perete. Măruntă, dar ubicuă în evidenţa minciunii. Drept cel mai elocvent exemplu de praf aruncat direct în ochii oamenilor muncii; nu de sus, de la vreun organism mai puţin informat, ci din mijlocul lor şi al realităţilor lor de sărăcie şi impotenţă productivă, sfidându-i direct şi îndeaproape prin „realizărili” cu care erau obligaţi să se mândrească înghiţind în sec după ele şi înjurându-i de mama focului pe cei care, nu numai că nu-i lăsau să le aibă, ci le făceau şi poftă dându-le cu raportarea lor abstractă pe la nas. „Minţi ca o gazetă de perete!… Ticălosule, javră care mă torni la partid şi la securitate dacă îndrăznesc să spun că nu-s adevărate cifrele pe care tu pretinzi că-s realizate de mine sau consumate în folosul meu!” – Acesta era sensul urii populare faţă de minciuna oficială; ură care a reuşit să impună aprecierea respectivă ca un dicton bine împământenit: „Minţi ca o gazetă de perete!” Adică scriind minciuni despre mine chiar pe peretele meu; sub ochii mei care văd cu totul altceva; lângă buzele mele care gustă cu totul altceva; înşelând speranţele mele care aspiră la altceva…

Tristeţea este că, prin cei douăzecişitrei de ani de aşa zisă democraţie, din reacţiile noastre nu s-a şters cu nimic nevoia de a spune acelaşi lucru, cam aceloraşi persoane; adică celor care, şi trăiesc bine de pe urma noastră, şi vor să ne conducă destinele. Dar, fără a fi în stare să facă aceasta, străduie de zor să ridice minciuna, mai dându-i şi onorul, pe catargul drapelului de la Cotroceni.

O instituţie din ţara asta, nu spun care, instituţie importantă, a funcţionat cu salariile aferente vreme de trei săptămâni, doar pentru ca anumite persoane din conducerea ei, nu spun cine, persoane importante, să atragă de partea lor o altă persoană, la fel de importantă, pentru a face un serviciu important unei persoane care-şi pierduse din importanţă.

Mă veţi întreba, poate, ce importanţă are. Şi v-aş răspunde sincer că: Nu; nu are nici una!… Nu ar avea nici una dacă perioada aceasta de activitate personală, în interese personale, cu prestaţii de interes personal, nu le-ar fi fost plătită din banii publici. A te face că munceşti, este şi asta o minciună. Chiar cu aspectul penal al luării banilor degeaba. A te face că munceşti în interes public, luându-ţi remuneraţia de la bugetul public, este şi mai grav.

Dar nimic nu este mai grav decât a te face că munceşti minţind în favoarea minciunii ridicate la nivel de raţiune democratică, în condiţiile în care te pretinzi a fi modelul acestei raţiuni.

Acolo, pe peretele gazetei sale existente sau inexistente, cetăţeanul vede minciuna în modelul care i se oferă. Dar poate că nu are tăria, sau înţelepciunea să-şi spună că asta nu-i democraţie. Spune, înrăit, că: aşa-i democraţia! Iar asta îi secătuieşte sufletul de aspiraţii şi de speranţe spre o viaţă cinstită, decăzându-l din propria-i morală şi conducându-l spre acelaşi năduf de a spune şi astăzi, în deplinele libertăţi sindicale şi de opinie: Minţi ca o gazetă de perete!