N-am să las niciodată stinsă flacăra gândirii elevate aprinsă de spirite înalte precum Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, Cezar Ivănescu, tot aşa precum consider că nu am dreptul moral la a nu rostit elogii meritate depre acele Fiinţe umane care mi-au lăsat o puternică dâră de Lumină în suflet şi în destin, iar academicianul HORAŢIU IOANIŢOAIA a fost pentru o scurtă, dar semnificativă bucată de vreme pentru mine una dintre acele izvoare dătătoare de viaţă şi de şansă ale harului divin. Despre apologeţii întunericului însă, exponenţi ai speciei Homo sapiens sapiens incapabili de a străbate cu privirea dincolo de ceea ce, la un moment dat, pare să se vadă şi lipsiţi completamente de darul nativ de a împrăştia în mijlocul Cetăţii şi în inima tuturor altceva decât spinii înţepători ai evidentei lor micimi interioare, nu voi scrie niciodată nimic, tocmai pentru că ei constituie acea parte componentă – greu desluşibilă, uneori – a pedagogiei sacre a divinităţii.
Este foarte adevărat însă faptul că, pentru unii semeni noştri, existenţa Alterităţii doare. Cu alte cuvinte, prezenţa Celuilat – Omul caracterizat de inteligenţă, demnitate, coloană vertebrală puternică şi sistem axiologic propriu, bine individualizat – între cadrele fixe ale actualei societăţi postmoderne de tip lichelar curvit (precum am scris deja cu câţiva ani în urmă în „Dictatura nonvalorii”), societate căreia îi sunt înlocuite azi în mod constant reperele şi esenţele-i profunde cu iluzia ipocrită a superficiului consumerist aşezat cu forţa în mentalul colectiv al naţiei, prezenţa Celuilalt, pentru foarte mulţi dintre semeni, aşadar, capătă brusc un aspect incomod, ce declanşează în structura lor fiinţială, cu o rapiditate inimaginabilă, germenii nocivi ai invidiei nejustificate şi ai urii patologice. Iar ca mixtura aceasta malefică să atingă apogeul consacrat, ei se folosesc abuziv – într-un fel care împinge starea de fapt nu doar către sfera imoralului abject – de argumentul autorităţii fals construite sub raport imagologic în vreme nicidecum în direcţia firească a ridicării Celuilalt înspre Lumină, ci, dimpotrivă, în direcţia distrugerii lui cu orice preţ şi prin orice mijloc. Din aceste puncte de vedere, acad. IOANIŢOAIA a făcut parte din sfera incandescentă a acelor Fiinţe umane cu majusculă, care s-a folosit întotdeauna de argumentul solid al propriului lor profesionalism spre a-şi conduce, pline de nobleţe şi seninătate, către Lumină aproapele şi nu de a-l îngropa cu rea intenţie, definitiv, în ţărână. Un fapt mult prea nespecific, din păcate, ipochimenilor contemporani din preajmă-ne. Este şi unul dintre motivele fundamentale pentru care îi voi purta reputatului doctor în geologie şi membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gh. Ionescu-Şişeşti” HORAŢIU IOANIŢOAIA o aleasă recunoştinţă întreaga mea viaţă.
Personalitate aproape deloc cunoscută în propria lui patrie, putem spune, dintr-un motiv lesne de înţeles, acad. dr. IOANIŢOAIA nu avea cum să fie integrat vreodată în categoria vastă a individualităţilor autohtone curluntriste (vorba lui C.T. Popescu) ale momentului. Dar HORAŢIU IOANIŢOAIA nu a fost omul care să parcurgă această lume ca şi când nu ar fi existat în perimetrul ei în mod concret. Ceea ce a l-a aruncat, fără temei raţional însă, pe el şi pe mulţi alţii în matca neagră a nefastului anonimat specific lumii postmoderne, a fost, pe de o parte, poziţionarea incorectă a centrului de greutate axiologic contemporan, iar pe de alta, percepţia diformă a modelului societar actual în raport cu semantica pe care o implică clasicul tipar profesional-uman autentic privit în ansamblul său, o percepţie pe care perimetrul globalizant al prezentului a transfigurat-o într-un sens negativ mai mult decât evident, dacă ne raportăm la tot ceea ce înseamnă reper valoric real versus neoprototip uman postmodern. Acesta este şi motivul pentru care academicianul dr. HORAŢIU IOANIŢOAIA a fost unul dintre numeroşii mari „anonimi” ai timpului nostru, la fel ca şi acad. MARCU BOTZAN, prof. ANDREI WEHRY, prof. SIMION HÂNCU, prof. DUMITRU CIOC, prof. VALERIU BLIDARU, prof. NICOLAE GRUMEZEA, VITALIE PIETRARU şi atâtea alte personalităţi ale ştiinţei româneşti şi mondiale, care semnifică, de fapt, prin alcătuirea structurii lor interioare, modele veritabile de urmat pentru generaţiile tinere de acum.
Aşa precum scriam anterior, hidrogeologul HORAŢIU IOANIŢOAIA a avut un loc aparte în cadrul ştiinţei româneşti, stabilind “bazele metodologice în regim barat privind proiectarea drenajelor în cadrul incintelor de la Dunăre din zona de influenţă a lacurilor de acumulare a hidrocentralelor Porţile de Fier II, Turnu Măgurele – Nicopol, Cernavodă şi Dinogeţia.”, conform celor scrise de ing. cons. Nicolae Moraru. Locul său în context social, unul deosebit de anost, putem spune, pentru doritorii de varii prim-planuri lipsite de bun simţ de azi, situat departe de circuitul vulgar al actualităţii, nu a interesat niciodată pe nimeni. De ce? Am specificat deja acest lucru până acum. Deoarece profesioniştii veritabili ai stiinţei noastre contemporane în genere sunt foarte puţin sau deloc cunoscuţi şi popularizaţi în zona vehiculelor mediatice ale momentului, dacă privim totul în cheie comparativă cu masa amorfă de specimene conjuncturale inculte şi grobiene ale prezentului (unele dintre acestea fiind aşezate în funcţii statale importante de-a lungul ultimului sfert de veac), care îşi înfig cu vizibilă voluptate faciesul expresiv al propriei vanităţi ignobile peste tot, construind în mesaje semnificative prin aerul lor puternic vitriolant şi rău voitor verdicte injuste la adresa valorii profesional-umane a Celuilalt.
HORAŢIU IOANIŢOAIA a fost una dintre personalităţile extrem de importante întâlnite pe tot parcursul meu destinic anterior, alături de ing. cons. Nicolae Moraru, dr. ing. Iulian Mihnea, cercet. şt. Marcu Ştefan din Suceava, fam. dr. ing. Ion şi Ana Şerbu, cercet. şt. Valentina Toma. În atmosfera plumburie a începutului de iarnă a anului 2007 însă, într-o zi de vineri aparent ca oricare alta, Dumnezeu ne-a întrerupt pentru totdeauna scurta noastră întâlnire telurică. Nu aveam cum să bănuiesc la orele 11 şi ceva ale acelei zile ceţoase că data de 3 decembrie avea să devină foarte curând pentru mine încă un punct final dureros de pe traiectul colţuros al tainicei mele treceri lumeşti. Am simţit atunci, la fel ca în primvara lui 2003, cum cercul celor mai buni oameni din viaţa mea începe să îşi micşoreze, cu o năvălnicie absurdă şi mult prea ieşită din comun, raza. „La revedere, Magda!…”, a rostit domnul IOANIŢOAIA (aşa cum îi spun eu în continuare şi azi), cu mâna fluturând uşor prin aer a despărţire şi cu o melancolie nefirească în privire. „La revedere, domnule IOANIŢOAIA!… Ne vedem luni.”, i-am răspuns cu politeţe, neştiind însă că aceste simple vorbe de salut vor fi şi ultimele din întregul nostru dialog existenţial. Câteva zeci de minute mai târziu, academicianul HORAŢIU IOANIŢOAIA se stingea anonim, aşa cum a şi trăit, de altfel, cu trupul acoperit de propiul sânge şi de mantia friguroasă a iernii, pe caldarâmul trecerii de pe un trotuar pe altul din apropierea staţiei bucureştene de metrou „Constantin Brâncoveanu”. Fusese strivit mişeleşte de roţile ucigaşe ale unui şofer inconştient. Destinul nu a mai avut, se pare, în acea secundă, pentru ilustrul geolog nicio urmă de suflet…
P.S.
Am scris acest text în memoria celor şapte ani, care se vor împlini anul acesta, pe 3 decembrie, de când acad. dr. HORAŢIU IOANIŢOAIA s-a mutat lângă Dumnezeu-Tatăl dimpreună cu soţia sa, decedată la Spitalul Bagdasar Arseni exact în acea zi, la câteva ore după cumplitul accident, dar l-a scris şi ca un semn de aleasă preţuire pentru toţi oamenii buni pe care i-am întâlnit, într-un moment sau altul, până acum în viaţă.
——————————————
* Articol din ciclul „OAMENI DE LÂNGĂ NOI” (4)