Mitul lui Orfeu, poetul trac, născut din muza Calliope şi zeul Apollon, ce-şi acompania cu vocea şi lira versurile îmblânzind oamenii şi fiarele, a traversat veacurile. Nefericita sa poveste de dragoste precum şi tragicul lui sfârşit au inspirat numeroase creaţii artistice în teatru, film, muzică, literatură etc. Longevitatea şi popularitatea acestui mit se datorează faptului că atât prin viaţa sa dar şi prin polivalenţă, Orfeu este văzut ca arhetip al artistului complet şi etern. Nu puţini sunt cei care şi l-au luat ca model, ca geniu protector. Între cei care îl evocă şi invocă se află şi poeta Elena Armenescu în recenta sa carte, De mână cu Orfeu, apărută la editura Mirabilis, în condiţii grafice deosebite, cu desene semnate de Andrei Câmpan, extrem de potrivite cu substanţa şi tonul poemelor, în pandant. Versurile ample, nesofisticate nu ţin de niciun curent modernist, miza fiind adresarea directă, fără sinuozităţi ideatice, iar opţiunea pentru prozodia clasică este salutară susţinând adecvat retorica plastică, având un mesaj de impact imediat. Cartea poate fi percepută şi ca o ars poetica, în demersul ei curajos şi provocator de a-l apela pe Orfeu, zeul poeţilor şi muzicienilor, pe care autoarea îi numeşte „anatomişti ai sufletului“, poate şi în virtutea profesiei sale de medic, a cărei amprentă se va resimţi pe alocuri, în identificarea şi diagnosticarea negativităţii unui prezent derizoriu.
Poeta ne propune o incursiune în lumea contemporană, deopotrivă seducătoare şi respingătoare, văzută uneori în conexiune cu trecutul ei istoric şi cultural deopotrivă măreţ şi degradant, dar nu lipsit de tentaţiile speculaţiei gnoseologice. Discursul abundent narativ dar şi cu emoţionante inserţii lirice adună gânduri, stări, sentimente, transcrise „la cald“ şi chiar datate pentru autenticitate, ivite în timpul unor călătorii, excursii, pelerinaje, în fapt experienţe solicitând receptivitate dar şi spirit de analiză, sinteză şi reflecţie. Parcursul oferă hrană pentru ochi, minte şi spirit. Există descrieri de natură splendidă, consemnări revoltate vizavi de anomaliile prezentului imediat, înălţare şi revelaţie produse în spaţiul religios. Călătoria înseamnă şi iniţiere, de aceea este convocat Orfeu, protagonistul neobişnuitei călătorii de dincolo de spaţiul muritorilor. El coboară în Tartar implorându-l pe zeul Hades să i-o redea pe Euridice, soţia sa care murise. Hades se înduplecă, dar o privire înapoi a lui Orfeu spulberă umbra iubitei sale care îl urma, sugerând între altele evanescenţa vieţii dar şi a morţii. Eroul rămâne să-şi plângă nefericirea şi, refuzând alte femei, provoacă mânia menadelor care îl sfâşie, capul său urmând să plutească pe mare cântând în continuare, îmblânzind valurile, aşa cum se întâmplase în timpul expediţiei argonauţilor care îl luaseră cu ei pe Orfeu, spre a îmblânzi apele şi stâncile din drumul lor. Tragica poveste preluată şi de Elena Armenescu, versificată onest şi sensibil, induce credinţa, între altele, că cel ce cutează cu ardoare spre piscul greu, nevăzut şi enigmatic al poeziei, poate fi luat nesperat şi miraculos sub ocrotirea lui Orfeu: „Fără ducerea mea voită, acolo-n înălţimea clară/ Unde puteri fantaste păzesc şi întinderea măsoară/ N-aş fi ajuns miraculos, unde mă ţin de mână, eu/ Copil nostalgic după cer, cu zeul poeziei, cu Orfeu.“
În periplul concret sau imaginar al autoarei, temele culturale universale se asociază uneori cu secvenţe autobiografice care transmit un apel punctual. Poezia având ca titlu versul unui cântec popular, „Descunună-mă, părinte“, dezvăluie o dramă personală care este extrapolată la nivel de societate, textul fiind dedicat, după nota din subsol, tuturor femeilor agresate fizic şi psihic, umilite, torturate. Norma morală, postura sapienţială secondează discret poemele în care autoarea nu-şi poate reprima regretul faţă de unele disfuncţionalităţi fiinţiale ale contemporaneităţii, punându-i un diagnostic realist şi neechivoc, atenţionând că lumea de azi se află în pericolul de a-şi pierde tocmai ce o face umană, adică sensibilitatea faţă de creaţia artistică: „Lumea de azi nu mai ştie să cânte, doar suspină/ ori geme, strigă, ţipă, crezând că se face înţeleasă aşa“.
Într-o astfel de lume ar părea poate desuetă sau hazardată pledoaria Elenei Armenescu pentru încredere în forţa de regenerare morală, îndemnând la trezirea spiritului civic, la respect pentru viaţa ce merită trăită cu bucurie: „Iubeşte fiecare anotimp al vremii şi al vieţii/ Chiar când prin ploi şi vânt treci vămile ceţii/ Iubeşte tot ce-au scris profeţii cu tainic înţeles/ Sunt scrise pentru tine, sunt darul tău ales!“ Pentru recuperare purităţii şi păcii sinelui fiecăruia, pentru restabilirea bunelor rosturi, poeta propune revenirea la vechile şi adevăratele izvoare ale frumuseţii şi înţelepciunii prin intrarea în armonie cu divinitatea, care se regăseşte în lăcaşurile de cult, unde „răscolitor bate toaca“, dar şi în lucrurile simple din jur, aflate şi ele sub lumina atotprotectoare a creatorului universal.
Pelerinajul la Ierusalim, străbaterea Drumului Crucii generează cele mai impresionante trăiri oferind o altă perspectivă de înţelegere a vieţii, a cărei esenţă este iubirea susţinută de credinţa în Dumnezeu: „Îndrăzneşte! Crede întotdeauna în iubire/ Crede că Domnul te veghează şi pe tine“. Iubirea se împleteşte cu preţuirea faţă de înaintaşi, faţă de strămoşii noştri în poeziile ce readuc în amintire trecutul eroic al dacilor aflaţi „Sub semnul lupului“: „Iubire, cheamă-ne pe înălţimi!/ Acolo unde strămoşii mei, mulţimi/ În vechime, ridicau desfătătoare/ Lăcaşuri de-nchinare, altare solare“. Deşi variate, subiectele sunt abordate consecvent nepretenţios, lucid, sincer, invitând la coparticiparea cititorului de bun simţ şi de bună credinţă. Stilul de o naturaleţe empatică inserează şi inovaţii lexicale: „tăcere nădăjduitoare“, „puteri fantaste“, „gândul zburătăcind“, „ceruri azure“, unele născute din necesităţi de rimă ca acest „chem“: „Iar lira ce vibrase doar la al dragostei îndemn/ Acum se tânguie prin codrii seculari, cu groază/ Nu mai aude al păsărilor îmblânzite dulce chem“.
De mână cu Orfeu, poeta străbate cu mult curaj, munţi şi văi, mări şi oceane, trecutul şi prezentul sufletului omenesc într-o lume în permanent zbucium al facerii şi prefacerii. Orfeu dăinuie nu numai ca etalon al nefericirii, ci şi al iubirii devotate, iubirea fiind şi axul pivotant al cărţii, a cărei valoare constă mai ales în mesajul ei – arta şi iubirea se intercondiţionează şi sunt nemuritoare.
———————————
