Adam Puslojić a venit la Braşov pentru prima oară, răspunzând invitaţiei grupului „Caii Verzi de pe Pereţi” care a organizat la Aşezământul Cultural Reduta o întâlnire cu poetul de dincolo de Dunăre. Membru de onoare al Academiei Române, poet impetuos, Adam Puslojić are 30 de volume în limba sîrbă, 8 volume în limba română, peste 80 de volume de traduceri, în peste 20 de limbi. La Braşov a fost lansată antologia în trei volume „Asimetria Durerii” şi au fost evocaţi Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, dispărut chiar în dimineaţa acelei zile, şi mulţi dintre cei care au fost aproape de poezia românească. ———————————–
Adrian MUNTEANU: Dragul nostru vechi şi nou prieten, din departele aproape, faptul că ai venit abia acum la Braşov, să însemne întoarcerea necesară, aş spune inevitabilă, la începuturi, în preajma Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului, cu fantastica ei zestre de documente? Îl simţi oare ca un pas necesar?
Adam PUSLOJIĆ: Nu voi începe cu declaraţii de dragoste, deşi totul a pornit de la Eminescu, iar Eminescu a fost prezent în tinereţe, cu trupa lui Pascaly, pe această scenă unde am avut noi întâlnirea. De asta nu pot să nu spun un poem dedicat lui Eminescu: „Cu Eminescu nu trebuie/ să te dai mare. De ajuns/ este să-l supravieţuieşti/ citindu-l. să-l retrăieşti/ traducându-l. Atunci când/ crezi că l-ai înţeles/ de ajuns, definitiv, bine,/ el îţi scapă din creier/ şi din destin îţi zboară,/ Trebuie să ai grijă, totuşi,/ să nu-ţi fugă AZI şi MÂINE./ Craniul tău, poate, este/ Prea mic – o colivie!-/ pentru pasărea Eminescu.”
Începutul prin Eminescu este imprimat în fiecare cuvânt românesc pe care eu cu anii l-am strâns în mine şi l-am strecurat pe culoarul de lumină presărat cu sclipirile numite Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Geo Bogza, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, până la toţi prietenii din generaţia mea cum sunt Ioan Flora, Ion Stratan, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea şi alţii. Vrând-nevrând simţim nevoia de o şcoală. Şcoala vieţii, în artă, nu e de ajuns. Trebuie să învăţăm şi şcoala-şcoală. De mult timp tot doream să vin aici, la Braşov, în mod special să văd şcoala adevărată, literară, spirituală, culturală românească. Am avut întâlniri de mai multe ori cu ea tot venind la Sibiu sau la Cluj. Întregul Ardeal este sub zodia acestei şcoli miraculoase. Braşovul a fost pentru mine, cu anii, o localitate frumoasă de tot, ca o bijuterie, dar am fost doar călătorul, pasagerul care a trecut mai mult zburând prin Braşov. Acum, iată, sunt de două zile. Păcat că avem această veste tragică, a morţii marelui nostru învăţător, şi de viaţă şi de artă, Fănuş Neagu, care ne-a părăsit şi ne-a trădat cu cerul. Sigur că albastrul este liniştit şi nemuritor, dar noi l-am deplâns încă din clipele de dimineaţă, când am aflat de la televizor această veste tragică. În ultimele luni trăite la spital, Fănuş a civilizat şi a educat, în felul lui, de nemuritor în cuvinte, o mulţime de medici, de surori îngereşti care l-au îngrijit nu numai cu dragostea, ci l-au lustruit şi cu vederea, l-au întinerit şi, iată, în tragica lui etapă a vieţii, când a ştiut că trece prin dureri şi boli grele, el, de fapt, a rămas la suflet, la inimă, la creier la fel: marele Fănuş Neagu. Cel care a adorat viaţa, dar a ştiut să o respecte până în ultima clipă. În spectacolul nostru l-am evocat, l-am făcut prezent. El a fost din prima zi în ceruri, dar prin noi a fost prezent şi la Braşov.
Adrian MUNTEANU: Ce te mână, dincolo de vămile omeneşti, până într-atât de viguros încât intri în mitologia zidirilor poetice de pe ambele maluri, un demon sau un înger?
Adam PUSLOJIĆ: Mai mulţi îngeri. Pentru că demonul e, uneori, prea individual. Îngerul este mult mai vast. Într-un înger doarme întregul Dumnezeu. Demonul e frumos numai în artă, într-o biserică, pe o icoană, pe o frescă, ca un antipod al îngerului şi ca un antipod al vieţii. Dar niciodată demonul nu este atât de plin de Dumnezeu cât este un simplu om, un om credincios. Bunăoară ştiu că noi, toţi cei care suntem aici, suntem credincioşi. Artiştii chiar atunci când spun că îl simt pe demon în sine, în artă, în viaţă, eu cred că spun un neadevăr. Unii cred în demon, dar mie mi-e teamă să cred în el. Aşa că am alungat ideea că el există şi merg, scriu poezie, traduc, mă întâlnesc, mă împrietenesc, cu îngerul aproape. Eu cred că demonul există numai în antimaterie, în anticosmos şi nu în lumea dumnezeiască. Viaţa, precum şi moartea este de origine divină. Demonul s-a creat el singur, fără ajutorul bunului nostru Părinte.
Adrian MUNTEANU: Dacă tot vorbim, mereu şi mereu, de poezie, este oare poezia o hrană îndestulătoare pentru drumul lung?
Adam PUSLOJIĆ: Cred că este aşa, pentru că noi care credem în vers, în cuvinte, suntem primii care ne îndestulăm cu propria noastră hrană închipuită, inventată, imaginată. Bucuria să constaţi că ai scris o poezie bună sau doar un singur vers, simplu de tot, dar totuşi lustruit, visat, pentru poet devine o totalitate, o stare de absorbţie.
Adrian MUNTEANU: Pentru a reveni la ce s-a întâmplat în spectacolul ţinut la Braşov, în care a fost prezent Adam Puslojic evocându-l pe Nichita, am să te întreb: se poate evalua, prin omeneşti şi cunoscute unităţi de măsură, ce modificări ale destinului a produs, pentru ambele spirite, întâlnirea dintre cei doi?
Adam PUSLOJIĆ: Pot să spun că mereu am constatat şi eu, evident în maniera mea, în formula mea, în enigma vieţii mele personale, un lucru pe care nu mulţi l-au înţeles aşa cum aş vrea eu. Şi anume că Nichita, bunul meu prieten, fratele nostru, nici nu ştie că până şi eu scriu poezie în limba română. Pentru că până atunci când ne-a părăsit, acum 28 de ani, eu scrisesem numai în limba sârbă, în afară de nişte versuri ocazionale, mai mult improvizate şi de amiciţie. Dar iată, cu anii, după 30 de volume de versuri scrise în limba sârbă, eu am îndrăznit să încerc să scriu şi în limba română, să devin şi poet român. În urmă cu 16 ani mi-a apărut o cărticică, un volumaş numit “Plâng, nu plâng”, la Timişoara, care a avut o audienţă fierbinte, fericită. Aşa că am continuat să scriu şi în româneşte şi, iată, s-au adunat nouă volume până acum. Volumul nouă este, de fapt, o trilogie, din cele opt volume anterioare. Două volume abia le-am schiţat. Urmează să le public integral. Noi construim nu numai fraze, nu numai formule de artă. Noi ne zidim prin zidirea noastră. Cred că atunci când reuşim în artă, există un echilibru în întregul cosmos. Aşa că repetăm, în miniatură, geneza. Noi devenim niste copii-zei.
Adrian MUNTEANU: Ai pus odată o întrebare sublimă şi răscolitoare celor care ascultă şi celor care scriu: de ce uneori Nichita Stănescu scrie, el, versurile noastre şi nu noi pe ale lui? Cel ce a pus întrebarea are propriul lui răspuns?
Adam PUSLOJIĆ: Da. Numai aşa am îndrăznit şi eu să devin poet în cadrul limbii române. Numai aşa, văzând ceva provocator în cazul Eminescu, în cazul Arghezi, în cazul Blaga, în cazul Nichita Stănescu, în cazul Marin Sorescu. Numai aşa şi noi întrebăm nu numai lumea deja trăită, întrebăm cosmosul şi în trecut şi în viitor. Atunci noi suntem într-adevăr aproape de Dumnezeu.
Adrian MUNTEANU: Moştenirea lui Nichita, pe care o prelungeşti, este a unui poet care nu-şi uită modelele. Respectă poezia de azi această dialectică sau, mai degrabă, ignoră, programatic, orice preluare?
Adam PUSLOJIĆ: Nichita Stănescu şi-a găsit un model ideal în autorul Mioriţei, în autorul Luceafărului, în primul rând al poemului nemuritor, cum spunea el, „Odă în metru antic”. El a declarat, cu vocea lui sonoră : „Primul vers din «Oda în metru antic» este cel mai miraculos vers spus şi scris vreodată în lume, în general: Nu credeam să învăţ a muri vreodată!”. Într-adevăr numai un geniu a putut să constate, să intuiască misterul dumnezeiesc că, de fapt, moartea este o lecţie despre viaţă. Adică moartea ne învaţă mult, dacă nu chiar tot despre viaţă.
Adrian MUNTEANU: Personal simt tot mai bine articulate zidurile care se ridică între creator şi cititor. Dar poate sunt un caz particular.
Adam PUSLOJIĆ: Da, se ridică, dar uneori trebuie să le împiedicăm şi noi să se ridice sau să le dărâmăm, pentru că cine l-a văzut şi la auzit pe Nichita cum spunea propriile lui poeme, îşi dădea seama că lui nu i-a fost ruşine să improvizeze, să spună versuri încă nescrise. Uneori spunea: „Scriu metafore în aer”. Adică le rostea. Mai mult de atât, el spunea aceea ce şi la noi, un alt mare poet din generaţia lui Nichita, Branco Mircojic, spunea: „În curând toţi vor scrie poezie”. Şi Nichita visa acest vis, pentru că mi-a spus odată: „Ascultă bătrâne, ştii cum? Dacă scriu un poem miraculos, îl simt că e miraculos, atunci înseamnă că eu l-am scris, că tu l-ai scris, că aparţine tuturora. Noi folosim nu propria noastră limbă, noi simţim limba neamului şi, mai mult de atât, o limbă cosmică.” De ce îi plăcea lui versul “Aud materia plângând” a marelui George Bacovia, de ce îi plăcea lui să se gândească că Mioriţa a fost scrisă de Mihai Eminescu? Spunea : ” De ce nu? Un Mihai Eminescu care a trăit cu un secol, cu două secole înaintea vieţii lui Mihai Eminescu.”
Adrian MUNTEANU: Iată de ce te-aş întreba: sunt perimate în ziua de azi noţiuni ca “emoţie” şi „talent”? Parcă se aude tot mai puţin vorbindu-se despre ele.
Adam PUSLOJIĆ: Despre cine? Cum? Asta e ceva inevitabil. Emoţia şi talentul sunt fundamentul cuvintelor. O provocare, o invocare a cuvântului, a sunetului, a picturii. Pentru că emoţia, talentul, pur şi simplu, înseamnă o viaţă mai vie ca oricând.
Adrian MUNTEANU: De ce întrebam, pentru că mi se pare că se scrie tot mai mult cerebral, mai întâi cu mintea şi mai târziu, sau poate de loc, cu sufletul.
Adam PUSLOJIĆ: Bine dar şi cerebral e inevitabil, pentru că noi simţim cu inima, dar gândim cu creierul. La Nichita există un vers memorabil: „Vai de capul creierului meu!”. Acum am să vă povestesc ceva : sunt bucuros că nu mi-a dedicat poemul în care se află acest vers, intitulat „Autobiografie la Belgrad”, dar m-a făcut eroul din poem. Adică eu exist acolo prin ţipătul lui: „Aaaadaaameee!” Există scris aşa, cu mai multe vocale. Mai mult decât atât, am auzit, când eram la nunta finului lui Nichita, Alexandru Condeescu, cu doamna Ofelia, cum Nichita, când a ieşit din hotelul care era pe ţărmul Dunării, a spus acel vers, a strigat la mine: „Aaaadaaameee!”. Când s-a înapoiat în sală, a cerut orchestrei: “Vă rog acum să-mi cântaţi trei sârbe!” Numai două zile după acest ţipăt al lui, el, săracul, a plecat spre ceruri.
Adrian MUNTEANU: Aş vrea să ne întoarcem la propiul destin poetic. Este „Asimetria durerii” un final de efort liric, un corolar sau o staţie de pe traseu?
Adam PUSLOJIĆ: Aş alege a doua posibilitate. Este o staţie în pustiu, cum a intitulat un volum al lui Iosif Brotski, pe care am avut onoarea să-l cunosc mult înainte de premiul Nobel, şi chiar in Sant Petersburg, când era un poet necunoscut chiar şi în Rusia nu numai în lume. Staţiile lui în pustiu el le-a trăit. Nu numai că a fost în lagăr o perioadă, dar el a înţeles că, de fapt, omul mereu trece printr-o staţie în putiu, pentru că cosmosul e pustiu dacă nu-l trăim cumsecade, dacă nu-l trăim senzaţional, dacă nu-l trăim potrivit, liniştit, luminos. „Asimetria Durerii” este o provocare spre cititor ca să dorească să găsească Simetria Bucuriei, Simetria Surâsului.
Ar mai fi o replica la aceasta, un răspuns ipotetic dintr-un poem de-al meu la o aşa-zisă problemă: „… Noi suntem o ţară slavă şi nebună/ în care nu există nici leac de moarte,/ dar găsim alesul fir de mătrăgună,/ când bem apa vie din cănile sparte./ La gloria lumii… iar am întârziat/ şi n-am fost de faţă la scena cu lauri,/ atunci când se cânta, am plecat la sat/ cu Sfântul Gheorghe… căutam balauri!/ Sub aerul înalt pe bunul meu pământ,/ cu voi reuniţi – în luminosul Cult -/ pornirăm iarăşi spre al nostru cânt/ despre Lâna de aur, adorată de mult!/ Nu eu sunt acela : alesul vostru mut,/ ci guralivul om din lutul frământat-/ nămolul verdelui din umbra unui scut/ şi raza soarelui din sânge strecurat”.
Adrian MUNTEANU: Remarcabilă viziune, vitalitate, energie interioară. Eugen Simion spunea undeva că scrii despre starea fără de stare a poeziei care în sudul Dunării nu oboseşte niciodată. Ai auzit că undeva ar exista şi cuvântul odihnă?
Adam PUSLOJIĆ: Cel mai miraculos titlu al unui volum de poeme al lui Cezar Baltag este „Odihnă în ţipăt”. Auzi, domnule, odihnă în ţipăt! Pentru că la ce intuiesc că se referă? Atunci când omul ţipă, când aerul din el se transformă în lacrimi şi din el iese tristeţea lui, din el iese tipătul lui, atunci noi ne odihnim în liniştea dezgolirii de durere.
Adrian MUNTEANU: Cred că ai descoperit prin poezie reţeta tinereţii fără bătrâneţe şi a fericirii pe deasupra. Ea pare să fie o lumină, este vocaţia prieteniei şi a generozităţii, dincolo de generaţii, grupări şi ideologii. Topeşte toată încrâncenarea şi revolta. Dar ce pune în loc?
Adam PUSLOJIĆ: Adevărul. Pentru că adevărul este Christos, adevărul este echilibrul în cosmos şi viaţa. Numai când suntem în viaţă noi avem o şansă, chiar o şansă ca dar, să devenim nemuritori.
Adrian MUNTEANU: Să ne regăsim în această stare de nemurire şi să rămânem prieteni!
Adam PUSLOJIĆ: La revedere bunul nostru Adriane, Hadrianus! Şi vreau să te laud. Ţi-am citit sonetele tale cu multă bucurie. Tu lustruieşti ceea ce noi, unii, facem aspru în viaţă.
