Înainte de anul 1989, în vremea Razboiului rece, Partidul din Lagărul ortodoxo-comunist decreta adevărul şi pentru că acesta să nu fie pus la îndoială închidea graniţele şi dacă cineva avea îndoieli… avea dificultăţi. Minciuna marxist-leninista a libertăţii oamenilor muncii eliberaţi de exploatarea omului de către om era însă atât de evidentă, ca nimeni nu credea în propagada oficială. În capitalism adevărul e la fel de îndoielnic, dar propagat mult mai subtil. Oskar Spegler se întreabă: „Ce-i adevărul? Pentru prostime, el este ceea ce aude şi citeşte. Chiar dacă un sărman individ singuratic sta şi cugete asupra lui, oricum acesta rămâne numai al său personal. Adevărul maselor largi populare, care se bucura de audienţă şi succes, este azi un produs al presei. Ceea ce vrea ea, este adevărat. Cei care deţin presa, produc, transforma şi modifica adevărul. Trei săptămâni de campanie de presă şi prostimea cunoaşte adevărul. Dar argumentele sunt indubitabile numai atât timp cât sunt suficienţi bani pentru a se repeta fără întrerupere valabilitatea acestora. Chiar şi retorică din antichitate nu era axată pe conţinut ci pe capacitatea de convingere … dar ea se mărginea la un public şi la un moment dat. Dinamica presei moderne vrea să convingă neîncetat. Ea trebuie să pună opinia publică fără încetare sub presiune. Vechiile argumentele pierd din valabilitate numai atunci când o forţă financiară mai mare are noi, alte argumente pe care le aduce vizial şi oral cu mai mare forţă în spaţiul public. În acest moment steaua polară a opiniei publice se modifică, în favoarea celui mai puternic. Fiecare este acum convins de noul adevăr şi ca şi când s-ar trezi dintr-o dată din somn.” (Prăbuşirea Apusului, München 1922, vol. 2, cap. 4)
Aşa s-a întâmplat de exemplu din România după actul revoluţionar din 1944, când s-a trecut de la capitalism la socialism, la dictatura proletariatului. Aşa s-a întâmplat şi după actul revoluţionar din 1989, când s-a trecut de la socialism la capitalism, la integrarea euro-atlantica. Şi nu este surprinzător că tranziţia este organizată şi implementată de aceiaşi oameni. Silviu Brucan a propagat şi socialismul după 1944 şi capitalismul după 1989 şi a fost ascultat cu evlavie la TV până la moarte. Asta fără a aminti de activul de stat şi de partid la fel de credincios adevărului, celui mai puternic factor financiar. Apariţia internetului schimbă numai aparent din paradigma de mai sus. Libertatea de expresie este garantată celor puternic financiar, mogulilor, sau celor care sunt politic corect sau se exprima la un nivel jos, care nu pun în primejdie consensul. Când însă se confrunta două forţe financiare notabile, cum e cazul Chinei şi USA, apar brusc conflicte legate de adevăr şi căutarea lui pe internet. Vezi conflictul google în China. În ciuda tuturora, oamenii nu pot trăii în afara adevărului. El se vrea verificat de realitate, de bunul simţ şi are nevoie de libertate de expresie şi libertate (materială).
Care-i adevărul istoric?
Pentru împăratul Napoleon I (1769-1821) „Istoria este o minciună, asupra căreia ne-am înţeles”… în vremurile noastre la fel, dar şi un aspect colateral al ocupaţie militare – Vae victis! În 1944 Armata Roşie ocupă România. Ţara e dezmembrată şi la ordinul lui Stalin. evreii kominternişti impun „Istoria R.P.R.”, acad. Mihail Roller, Bucureşti 1952, 797 p. În Moldova alfabetul latin e înlăturat şi se impun chirilicele, o nouă limbă şi istorie. După retragerea ruşilor, Ceauşescu înlătură kominterniştii evrei, R.P.R. devine R.S.R., rescrie istoria şi afirmă că în Moldova, ţară românească, se vorbeşte aceiaşi limbă latină. Ruşii, Partidul Comunist sunt la putere în Moldova şi protestează pentru că Antonescu este disculpat de un tribunal .El n-avea cunoştinţă de înţelegerea Stalin-Hitler. Istoricii de la Chişinău, Budapesta, Bucureşti încă nu s-au înţeles asupra adevărului. Care-i acela?
În anul 1989 Revoluţia înlocuieşte stupidă doctrină marxist-leninistă cu „Istorii alternative” scrise de bursieri Sörös, agenţi NGO. Ele culminează cu „Rapoartele finale”, 2004/6, ed. Elie Wieser şi Vladimir Tismăneanu, 1.000 p., pentru preşedinţii Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Nu evreii kominternişti din URSS sau mai nou neocons din USA născocesc legende, cum cred antisemiţii, ci hegemonii ruşi şi anglo-saxoni dictează. Evreii respectă istoria, Holocaustul e sacralizat.
Germania trebuia distrusă în războiul mondial II, iar supravieţuitorii bombelor anglo-americane şi barbariei bolşevice urmau să supravieţuiască din cultivarea cartofilor, fără industrie, universităţii, săli de concert. Armatele de ocupaţie impun apoi nemţilor, despărţiţi de Cortina de Fier, istorii care se băteau cap în cap. Prăbuşirea Lagăr-ului permite reunificarea, istoria este încă nesigură, fratele din USA, evreii monitorizează. Cine nu-i conform, la puşcărie. Marina Germană patrulează în folosul Israelului, în Afghanistan sunt soldaţi. Se va rescrie istoria, reface demnitatea germană?
Care-i adevărul istoric? Sunt făcuţi oamenii să-l afle? De la Mircea Eliade ştim că religiile aşa zis „primitive” văd şi interpretează realitatea prin mituri. Realitatea confirmă mereu ceea ce este neîndoielnic – mitul. Monoteismul sparge cercul vicios. Dumnezeu, unic şi abstract, se adresează oamenilor prin profeţi, apoi direct, prin Fiul Său. Vechiul şi Noul Testament.
Pentru grecii din antichitate miturile erau forme pre-ştiinţifice, apoi absolutizarea „realităţii raţionale” periferizează credinţa. Iluminiştii Revoluţiei Franceze sunt şi mai consecvenţi, ei se închină „Zeiţei Raţiunii”, ca majoritatea de azi. Discursul Papei Benedict XVI, „Raţiune şi Credinţă”, Regensburg 2006, 10 p., deschide însă noi orizonturi spirituale. Depinde acum numai de rapiditatea cu care va fi el receptat şi aplicat în ţările dezmembrate şi traumatizate de ocupaţii militare, ca Moldova, România, Germania, Jugoslavia…
