Deși n-o cunosc personal pe DOMNICA VĂRZARU, i-am descoperit poeziile în câteva reviste la care colaborez și eu, după ce mi-au căzut sub priviri câteva note despre creația sa lirică semnate de o talentată scriitoare, trăitoare în Pickeringul canadian, dar originară din Țigăneștii Teleormanului (nu uit niciodată să menționez acest lucru pentru a sublinia faptul că și în provincie se nasc valori, în ciuda unor voci croncănitoare care aruncă vorbe nelalocul lor despre această „câmpie eternă și însorită a Teleormanului”, cum o numește Stan V. Cristea), sat apropiat de locul meu de baștină. Este vorba despre venerabila prozatoare Elena Buică-Buni, de care mă leagă o strânsă prietenie plină de respectul datorat vârstei, în același timp prietena sensibilei poete, ale cărei poeme „au lumina limpede a cerului…și ecoul cântecului păsărelelor” și de care ne vom ocupa în rândurile ce urmează.
Îndemnată de prietena noastră comună, Domnica Vărzaru îmi oferă spre lectură volumul, în curs de publicare, „SOARE GRĂBIT”, cuprinzând o sută de poeme „cu miros de fân proaspăt cosit, de flori de măr, de adieri proaspete” din natala Pietroșiță dâmbovițeană, ale căror versuri m-au încântat de la prima lectură. Pline de sensibilitate, versurile transmit o caldă emoție, iubirea de frumos, bucuria de a trăi în sânul naturii dătătoare de viață, de credință în bine, de împlinire a idealurilor, căci stelele, florile, ploile, vântul, marea cu valurile și freamătul de codru îl reprezintă pe eul poetic extaziat în fața minunilor naturii, al cărei „zeu puternic” devine și îi aduce „ofrande” ca „zălog împlinirii” adunate „din credințe,/din iarba iubirii” (Cred întru toate).
Natura este raiul visat cu „câmpuri înverzite” și „umbra de pădure/cu vesel ciripit” unde poeta vrea să se bucure de tot și de toate cele oferite cu dărnicie, de la adierea vântului care îi sugerează gânduri inedite odată cu „miros de iasomie”, „luminile din norul care tace” fiind speranțele atât de mult așteptatei „iubiri pure” (Aș vrea să stau…).
Un mirific peisaj carpatic nocturn cu „brazi singuratici” și „pietre stafidite”, ale cărui „umbre s-au stins demult”, așteaptă „străluciri de lună”, timp în care „crucea de recunoștință” pentru Cel care îi oferă eului liric atâtea minunății este plină de „gânduri îmbrăcate/în cinstire și credință”.
Natura este prezentă în sufletul și în condeiul poetei în toate anotimpurile, primăvara fiind cea care îi aduce credința că „în casa vieții e lumină iar”, vara îi oferă condiții de viață ca într-un „leagăn de-mplinire multor bucurii”, în timp ce toamna îi aduce speranța „că-n curând minciuna/se va duce-n țara veșnicului somn”, pentru ca iarna să aducă „adevăr curat”, așternându-l peste tot, „pe năframa albă-ntre pământ și cer”. Fiindu-i împlinite toate aceste dorințe, eul liric își alungă „gândurile terne” și are convingerea că „am să pot să cred, să trăiesc, să sper” (Optimism).
Fiecare anotimp în parte are semnificațiile sale. Primăvara este cel al redeșteptării naturii, când iarba, florile, fluturii revin la viață, devenind olăcarii visurilor și ai dorinței de a-și trăi viața luminoasă într-un „plai dumnezeiesc”, limpezit de negura ceții alungate din sufletul său pentru a face loc gândurilor frumoase, hărniciei și fanteziei creatoare care, ca niște albine spornice, zboară pe aripile liricii, dând naștere poemelor pline de speranță în bine, în frumos și în iubire (E primăvară).
Vara nu se prea află în grațiile poetei, dar se pare că toamna este anotimpul preferat, din moment ce îi dedică numeroase poeme, considerând-o propice creației, căci îi inspiră „gânduri răsfirate-n flori arteziene” și pregătită „să-mi îmbrace haina de poeme”, iar muza, Euterpe, o cheamă la masa de scris (Din buchetul toamnei). Chiar dacă apare „fără ierburi crude, fără cânt”, toamna este anotimpul în care ploaia asigură recolta viitoare, căci poate „să rodească-n vara viitoare/grâul, strâns în dodoloața pâine”, dând „speranța vieții pentru mâine” (Am trecut), iar poetei îi aduce „ziua norocoasă” când are parte de „trăiri ca de poveste” simțind cum zboară „sub zări celeste” pe aripile metaforei (Nu știu). Totuși toamna capătă o anumită conotație, aceea de mesager al amurgului vieții, căci „florile-au îmbătrânit” ca și omul în sufletul căruia „suflă vântul” și ca și „soarele grăbit spre asfințit”. Viața lui „tot mai mult se țese-n leagăn”, simțind cum se apropie „valurile mari ale tăcerii”, natura nu-i mai oferă acea liniște sufletească de altădată, așa cum „nici graurii nu se mai strâng/să-mi cânte la venirea serii”, tristețea umplându-i „gândurile ostenite” (Gând de toamnă). Acum putem înțelege semnificația titlului Soare grăbit, care sugerează regretul că viața omului se scurge fără oprire, mai ales atunci când începe să apară argintul pe la tâmple, iar el, omul, nu se poate opune, nu are puterea de a-și prelungi existența oricât de mult și-ar dori acest lucru.
Singurul poem dedicat iernii este unul trist, sufletul poetei fiind cernit de amintirea celor dragi trecuți în împărăția cerului, „în depărtarea mută și pitită”, în dangătul plin de jale al clopotului, iar „gândurile mari cu lacrimi pline” se îndreaptă către cei ale căror oseminte s-au întors în pământul originar. Totuși, într-o notă optimistă, poeta dorește ca noul an început în „zorii zilei” dintâi a lui ianuarie, să fie unul mai bun, ca „să spele tot păcatu-ntunecat” și, mai ales, „să ne găsească sufletul curat” (E iarnă).
Optimista poetă are o încredere nestrămutată în valorile morale fundamentale ale umanității, trăind „speranța, poartă de-mplinire”, pentru că „se poate face/puternic scut pentru izbândă/din adevăr, dreptate, pace” (Precum oglinzile din ape).
Poezia este zeul căruia i se închină și îi încredințează gândurile sale, la el găsind alinare când necazurile o năpădesc („Tu, vers frumos, în fața ta mă-nclin/Că viața ta mi-aduce mângâiere.”), fiind sigură că este farul călăuzitor pentru a înțelege „complicata eră” și pentru a nu fi copleșită de „nămeți”, metafora simbolizând, în egală măsură, dificultățile vieții și rătăcirile artistului, eșecurile sale literare.
Eul liric cheamă în ajutor Pegasul, simbolizat de „caii albi”, simțindu-se „rătăcit în marea-adâncă”, dar sperând ca inspirația poetică reprezentată de acesta să-i dea puteri pentru ca „să mai culeagă/din adâncuri, perle și iubiri”, iar creația sa să exprime „multe idealuri” (Caii albi cu răsuflare încă). Uneori muza se lasă așteptată sau îi sugerează doar „cuvintele cu gustul dulce-amar”, speranța în „gânduri albe” sau în „sclipiri” ale luceafărului fiind înecată într-o „tăcere sumbră” ori chiar în „hohote de plâns” (Așteptare).
Poeta nu se lasă pradă lipsei de inspirație și, hotărâtă să continue tradiția luminoasă a liricii românești reprezentate de „Luceafărul” eminescian, uneori „prea tocit/de mulții ochi/ce l-au privit” (fină aluzie la detractorii marelui nostru Poet), de mitul național al jertfei pentru creație reprezentat de „Ana lui Manole”, își va naște „poezia/îmbrăcată-n haină nouă/născută într-un bob imens/de rouă” (Poezia), chiar și din „gândurile moarte” sau din „focurile stinse”, fiindcă, descoperind „vise […] în cenușa” lor, „sufletul cu sârg le-a adunat” sperând ca din „flori și ramuri verzi de altădat/[…]/ramuri să-nflorească-n altă eră” (Flori și ramuri verzi), convinsă că „poezia adună/vorbele sufletului/le poartă în necunoscut/pe cărări neumblate”, ceea ce înseamnă că oricare creator trebuie să aibă propriul drum, să-și exprime într-un mod cu totul original ideile și trăirile (Pe cărări neumblate) în versuri sugerate de „a vieții foaie”, acestea devenind un bun al tuturor celor cărora le sunt adresate (Poezia lumii).
Tematica socială se face prezentă prin câteva poeme deosebit de semnificative, subliniind umanismul, dragostea poetei pentru oameni, din țara natală sau de aiurea, îngrijorarea sa pentru soarta omenirii aflate în fața unor cataclisme naturale sau produse de omul însuși aflat sub imperiul urii. Imaginea apocaliptică a Pământului cuprins de inundațiile imposibil de stăvilit, prezente pe toate continentele, din cauza cărora abia mai „răzbate răsuflarea/ încă neatinsă/a planetei muribunde” Potopul acoperă „imensele spații”, doar ici-acolo mai apar „trupuri/ce încă respiră” cu speranța în mântuire, aceasta fiind reprezentată de „culorile curcubeului/răsărit/în trupul cerului”, simbol al reînvierii naturii și a omenirii (Apocalipsa).
Ura naște dezechilibrul umanității atunci când „morbul neexorcizat/al egoismului/descătușat” și „intoleranța hâdă” se află la originea altui cataclism, de data aceasta provocat de oameni contra oameni, cei cu gânduri rele și belicoși zăngănindu-și armele într-un război fratricid, contrar tuturor „gândurilor îndrăznețe” care „caută în haos/echilibru”. Totuși, pentru reașezarea păcii în limitele ei firești intervin îngerii Domnului, „cavaleri intergalactici”, astfel că „demonii/pierd pecețile biruinței” (Aici, acolo). Pacea înseamnă solidaritatea tuturor popoarelor împotriva oricărui „val de furtuni”, pentru că, așa cum „trunchiurile pomilor s-au îmbrățișat” și „cresc mai departe” împreună, tot așa, îmbrățișându-se, făcând front comun în contra celor ce amenință pacea, oamenii devin „mai harnici/mai demni/și mai buni”, culegând împreună „poame născătoare/doar de bucurii” și trăind în bună înțelegere, în respect reciproc „sub același soare” (Îmbrățișări).
Un poem dedicat Zilei Mondiale a Păcii devine un manifest al luptei împotriva oricărei conflagrații, interogațiile retorice exprimând îngrijorarea, durerea și tristețea provocate de ororile războiului desfășurat „în orice mic sau mare colț din Terra”, făcând apel la omenia existentă în fiecare, la înțelegere, la dezarmare, căci „vrem pacea să ne-mpodobească era”. Războiul înseamnă suferință, groază, fiindcă „RĂUL există, aici, pe Pământ”, iar oamenii fug din calea acestuia „spre o viață mai bună”, acolo unde „există și BINE” care „crește-n pământul hrănit cu iubire” (Refugiații).
Adevărat poeta vates, simte dureros nenorocirile prin care trece țara noastră, unde „dreptatea rar mai află start/ea merge pe cărări umblate/cu ochii închiși și capul spart” și, înțelegându-și rostul în lume, poeta își așterne pe hârtie sentimentul de revoltă născut din constatarea că „mizere vremi trăim acum/când adevărul are teamă”, cu speranța că cei ce-și iubesc patria vor lua aminte la ceea ce se întâmplă și se vor pune în slujba adevărului și dreptății, a binelui colectiv și a însănătoșirii morale a societății, astfel încât „sărmanul justițiabil” să nu mai trăiască într-un „stat necontrolabil” unde „chiar cu dreptatea-n brațe mori” (Mizere vremi). Este acea societate în care „nepriceperea nestingherită/s-a ridicat/pe culmi”, caracterizată de „lene/ignoranță/nepăsare” și în care, mai ales țăranii nu-și mai pot îndeplini menirea cu spor, fiindcă „zeii întorc spatele”, iar „sfinții[…]sunt plecați/ la plimbare/cu mulțimea predicatorilor” (Preocupare).
Ca urmare a acestor trăiri, idealul de viață al poetei cetății, revoltată împotriva celor culpabili de degradarea morală ce a cuprins societatea contemporană, îl reprezintă adunarea și dăruirea a tot ce înseamnă bucurie pentru alungarea tristeții „în văile adânci ale uitării”, iar dorința de a sădi în sufletul tuturor speranța face ca dorurile „să se hrănească/din flacăra iubirii”, chiar dacă timpul trece nepăsător „continuându-și drumul/în orizonturi/fără sfârșit” (Leg secunda de secundă). Inima poetei este plină de recunoștință „dată izvorului/de fapte bune”, de nădejdea că peste tot se va așterne „mulțumirea/revărsată/peste aura înmiresmată/și nedefinită”, iar „așteptarea/tăcută și răbdătoare” este plină de doruri, singura de rezolvare a unor asemenea dorințe fiind cuprinsă într-un „studiu de fezabilitate” din care să transpară „autostrada viitorului/fără sfârșit” (Inima plină).
Degradarea morală a societății, lipsa unor mijloace decente de trai, condițiile sociale vitrege în care trăiește poporul o revoltă pe poeta care deplânge exodul românilor care „și-au pus nădejdea-n biruinți/în alte locuri și credinți” în căutarea unor condiții de viață mai bune. Iubirea de țară, conștiința și mândria apartenenței la un neam nobil, stăpân pe destinele sale („În trup am sânge de român/Și sunt în țara mea stăpân/Pe limbă, cer și pe pământ/Și brazda ce-mi va fi mormânt”) o fac pe poetă să-și exprime încrederea în viitorul patriei, îndemnându-i pe cei plecați să revină acasă, deoarece „stăpâni, aici, sunteți și voi!/Vă cheamă țara înapoi!” (Vă cheamă țara).
„Frunzele sufletului” poetei „crescute/din tulpinile/neamului meu”, un suflet „hrănit/cu dragoste de neam și țară/găsite-n fibra milenară” se îndreaptă cu adâncă pioșenie și spre satul natal „cu case-nșiruite” în care a învățat limba română, „grai/vorbit cu Miorița/pe-un picior de plai”, purtând în suflet credința în Dumnezeu, iubirea pentru tradițiile și obiceiurile ancestrale „cu hore/și cu sârbe” (Satul meu). Este satul care, în toamna vieții, îi reamintește jocurile copilăriei cu „leagănul sub nuc” și casa părintească aflată în „curtea mare cu porțile din lemn” în mijlocul căreia livada și rondurile de „flori multe roșii” i-au oferit cândva „clipe fericite”. Copilul de odinioară trăiește, la maturitate, un profund sentiment de tristețe văzând că acum „casa veche/rămasă multă vreme în sat fără pereche” este în ruină (Acasă). Aici încă mai simte „Mâna mamei” a cărei „mângâiere de catifea” îi alina durerile și, în același timp, „îmi arunca haina vieții grea”, pentru că „mâna este torță văzătoare,/dă puteri, parcă-i de oțel/și preia tot chinul, când mă doare”. Cele mai frumoase gânduri și întreaga sa recunoștință se îndreaptă către mamă, căci „din frumosul curs mi-ai făurit destin./Izvor de apă vie îmi faci ulciorul plin”, iar toată viața o va avea ca model din al cărui „nimb de aur” va culege „o rază” pentru a-i arăta drumul drept (Rămâi!). Nici strămoșii nu sunt uitați, păstrându-le acestora un profund respect, căci au format „bătrânul arbore de neam” din „toți ce poartă-același sânge”, neam vechi de care este mândră și căruia „1îi pun mereu la rădăcină/recunoștință/și iubiri” (Din umbra crucilor). Chipul luminos al învățătoarei cu „un nume drag de floare-albastră” strălucește în memoria școlăriței de odinioară, imaginea acesteia fiind surprinsă „scriind pe tablă cifre și figuri”. Blândețea, sufletul ei bun și dragostea cu care își înconjura elevii o fac pe poetă să retrăiască momentul când „ne mângâia pe creștet cu blândețe/și ne pupa obrajii plini de fragi”, calități pentru care era iubită și respectată de către aceștia (Mi-am amintit).
Combinând armonios prozodia tradiționalistă cu cea modernistă și cultivând cu precădere metafora, creațiile Domnicăi Vărzaru sugerează trăiri autentice, cu înalte ecouri afective prin sensibilitatea fecundă și prin muzicalitatea versurilor și exprimă, totodată, bucuria de a viețui întru Cuvântul ce înalță și preamărește Omul, întregul volum fiind un elogiu al iubirii de frumos, de adevăr și de dreptate.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
