La Vința, o comunitate întreagă dispare înghițită în apele lacului de steril. Poate că totul a început demult, o dată cu blestemul preotului din Geamăna, cu inima frânta după moartea preotesei și cea a unicului copil, pe mormântul mamei sale, blestem rostit în noaptea de înviere, așa cum povestesc șușotind localnicii sau poate că e doar un simplu proiect economic început în anii 1980 pentru a exploata cel mai mare zăcământ minier de cupru din Uniunea Europeană, satul Geamăna zace astăzi îngropat în steril și Vința va avea cât de curând aceeași soartă.

Locul pe care cândva a stat o biseric este acum acoperit de ape care vor ajunge în curând la șura care cândva a adăpostit, pentru scurt timp, bucățile de frescă extrase din biserică. Școala veche este deja cu temelia în apă. Apa a ajuns și la gospodăria următoare, părăsită de locuitori în urmă cu doi ani. Iar la ultima gospodărie locuită din perimetrul de deversare, în cel mult un an sau doi, apa va ajunge și acolo. Oamenii se pregătesc să își părăsească agoniseala de o viață și să se mute undeva lânga Alba. 

A mai trecut un an … un an în care lacul a crescut nemilos, un an în care biserica ar fi fost înghițită dacă Dumnezeu nu ne-ar fi ajutat să o mutăm la timp. Mulți nu au înțeles de ce am insistat să se acționeze asa de repede, de ce am acceptat să rămân acolo 3 luni să supraveghez șantierul, de ce am renunțat la toate celelalte obligații. Simplu: pentru că în martie deja locul bisericii se afla sub ape. Nimic nu mai este cum a fost, totul dispare încetul cu încetul înghițit de timp. Tanti Maria a dispărut și ea și moara ei veche a rămas părăsită pentru totdeauna ca și casa cea veche. Tanti Maria a plecat la Domnul înainte de Paști. Nenea Hebean, verișorul lui tanti Maria a căzut pe jos în casă și cum are un picior tăiat, nu a reușit să se ridice la vreme. De strigat poți striga, oameni nu mai sunt să te audă … O altă tanti care ne mai dădea de mâncare a căzut la pat de o lună. Oamenii spun că vine tăul pe ei, mâine-poimâine se trezesc cu el la poartă chiar dacă teoretic nu are voie să treacă peste drumul de contur. Deschizi poarta și dai peste lacul toxic. Cum să îți crești copiii pe marginea lacului? Bătrânii pleacă dincolo unul câte unul păstrând memoria satului așa cum a fost odinioară, cu case falnice, șezători, mori și mai ales biserica. Am simțit aceasta pe când stam pe marginea patului bătrânei imobilizate, ținându-o de mână. Mi-a strâns mâna și m-a întrebat: când e gata biserica? Tinerii pleacă și ei, dar la școală, la serviciu păstrând și ei memoria copilăriei înscrisă undeva tainic în ființa lor. Pe aici s-au jucat, au alergat, au răspuns la strigătele bunicilor, au cărat apă de la izvor, au făcut cli de fanâ, au mers cu vacile și caprele la munte… Toate astea rămân înscrise undeva în ADN-ul nostru. Până și câinele Pufi, cela cât vițelul care venea și ne păzea intrarea în biseric și se sătura cu resturi de la gustările noastre a murit iarna trecută. Pesemne că s-a scăldat de prea multe ori în lac, cu toate că noi îl certam ori de câte ori îl prindeam. A rămas doar Micuț care, mai precaut, s-a ținut departe de apă. M-a recunoscut imediat și a venit să dea laba cu mine.

Peste un an poate că nu va mai fi nimic din toate acestea, tăul va crește, satul se va fi pustiit, doar apa toxică și pdurea vor ânghiți case de oameni, șuri, morminte, sute sau chiar mii de ani de existență, de dăinuire și dăruire. Crucile sunt mai toate îngropate sub apă, chiar și cea mai falnică dintre toate, cea a părintelui Iosif Cutean care a evocat pe o carte din biserică, Marea adunare națională de la Alba Iulia și desrobirea Ungariei de către regele Ferdinand și regina Maria. Pe vremuri mormântul său se afla lânga intrarea în biserică. Ramuri de copaci uscați se ridică încă deasupra apei într-un peisaj sinistru. Primul meu gând: iată chipul morții! Și totuși mai târziu, undeva la marginea pădurii, pe drum spre Geamăna, satul învecinat, și el îngropat demult, am zărit o căprioară. Am naintat catăre ea, dar nu se temea de mine. Era pe tărâmul ei. Iată viața mi-am spus atunci! Satul dispare încet-încet, de noi depinde ca memoria lui să nu dispară niciodată. Și biserica strigă, strig cu toata ădemnitatea ei de 250 de ani vechime, de la înălțimea turlei. Strigă din încheieturile ei îmbinate cu rugăciune și trudă, acea trudă depusă de o comunitate întreagă: bărbați, bătrâni, femei, copii. La un moment dat pe când loveam cu ciocanul, gândeam că poate comit o blasfemie și totuși era singura ei șansă: să moară ca s trăiască și parcă degetele mele mai tare s-au strâns pe ciocan. Tu, iartă-mă, tu dragă biserică și voi toți cei ce-ați trudit la ea! Deci iată că și ea strigă și până la urmă cineva a trecut pe acolo și a auzit. Un singur lucru aș dori ca oamenii să își amintească despre mine: că pe aici a trecut un om.

Situația de la Vința se întâlnește din păcate în majoritatea satelor în care am fost în utlima perioadă, cu fonduri personale, ca să văd monumentele atît în Alba, în Hunedoara sau în Sălaj chiar dacă ele nu se află pe malul unui lac de steril. Oamenii pleacă pentru că nimeni nu se interesează de situația satelor și monumentele părăsite, lăsate în paragină … pier. A putea sa ădaug o list inîtreagă de exemple. Oare chiar vom trece cu toii asa nepăsători pe lnga ăoameni, pe lângă monumente? 

Raluca Prelipceanu

NOTA REDACȚIEI: Ca urmare a unui acord încheiat între Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, societatea Cupru Min Abrud, administratorul barajului, şi Fundaţia ”ProPatrimonio” prezidată de arhitectul Şerban Sturdza, lăcaşul de cult vechi de aproape 250 de ani a fost transferat la Muzeul ASTRA din Sibiu. Demersul de salvare a bisericii i se datorează, în mare parte, Ralucăi Prelipceanu (publicist şi iconar), cea care a publicat un album de fotografii denumit ”Liturghisiri din adâncuri” având ca temă pictura unică din biserica de la Vinţa. (adevarul.ro)

Cred că într-un fel, biserica m-a ales pe mine, nu eu pe ea. Cred că fiecare suntem puși sau chemați într-un anumit loc, cu un anumit scop.Depinde însă de noi cum răspundem chemării respective.”, a declarat Raluca Prelipceanu într-un interviu acordat postului antena3.

Raluca PRELIPCEANU