În dimineaţa zilei de 5 noiembrie ac. ne-a parvenit vestea trecerii la cele veşnice a poetului şi omului politic care a fost Adrian Păunescu. De câteva zile am urmărit cu încordare, asemenea multor români, anunţurile privind evoluţia stării sale, sperând că se vor găsii remedii medicale pentru ai asigura refacerea, din starea critică în care s-a aflat. L-am cunoscut personal pe Adrian Păunescu şi l-am întâlnit în diverse ocazii. Ca milioane de români în perioada de dinainte de 89, am găsit în eforturile lui şi ale cenaclului „Flacăra” de multe ori singura satisfacţie spirituală la care puteam spera în contextul cenuşiu al regimului politic în care trăiam cu toţii. Cred că de câteva ori am vorbit la telefon cu un anumit prilej interesându-mă şi despre posibilitatea venirii sale la Braşov. Îmi aduc vag aminte de faptul că mi-a spus atunci, cu vizibil regret, că nu putea onora invitaţia, ce i-o adresasem în numele soţiei mele[1], deoarece, intrase în dizgraţia regimului politic de atunci, iar judeţul Braşov era, sub acest aspect, cel mai decis să nu accepte revenirea sa şi a cenaclului pe scenele sale.
Ulterior, însă, Adrian Păunescu a venit la Braşov, o dată în calitate de lider al cenaclului „Flacăra” şi a doua oară ca promotor al unei emisiuni, preluată şi transmisă de programul naţional al TVR.
Din câte îmi aduc aminte, revenirea lui Păunescu şi a Cenaclului „Flacăra” la Braşov şi în alte zone ale judeţului nu a fost deloc pe placul autorităţilor vremii. Spectacolul s-a desfăşurat în Sala Sporturilor şi la el au asistat, pe lângă un număr uriaş de spectatori, în marea lor majoritate tineri şi elevi, şi o bună parte dintre liderii politici ai momentului, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă spre a-i arăta maestrului că nu era dorit (de ei, se înţelege) la Braşov, dar că ei, prin dispoziţie de sus, erau obligaţi să-l tolereze.
Pe parcursul desfăşurării spectacolului, i s-au trimis numeroase bilete[2] cu mesaje, care l-au deranjat şi chiar jignit pe poet, determinându-l chiar la reacţii dure rostite la microfonul Sălii sporturilor. Ulterior am aflat că, în timpul şederii sale în judeţul Braşov, Adrian Păunescu a avut parte şi de alte şicane şi că, între altele, i s-a sustras manuscrisul unui viitor volum de poezie, care se pare că ar fi cuprins şi piese ce nu erau pe placul regimului de atunci. Nu ştiu dacă, până în 1989, poetul a reuşit să îşi recupereze manuscrisul în cauză şi nici cine era în realitate deţinătorul său.
Poetul nu a rămas deloc dator faţă de ostilitatea vizibilă a autorităţilor comuniste braşovene. Îmi aduc aminte, că, spre exemplu, în perioada premergătoare realizării spectacolului ce urma a fi televizat, poetul s-a deplasat în diverse zone al judeţului, fiind însoţit de numeroşi activişti culturali[3], în frunte cu preşedinta forului judeţean de resort. Ulterior am aflat că poetul o trimitea frecvent pe aceasta să îi aducă ţigări, băutură[4] sau să facă diverse lucruri pe care aceasta le considera nedemne de statutul pe care îl avea.
Următoarea mea întâlnire cu poetul s-a întâmplat în Bucureşti, unde m-am aflat întâmplător, în momentul lansării unui volum de poezie. Am obţinut şi eu, ca sute de alţi iubitori de poezie autograful poetului. Cu această ocazie am schimbat câteva cuvinte, spre surprinderea mea Adrian Păunescu, amintindu-şi de convorbirile telefonice avute anterior.
Al treilea moment care îmi aduce aminte de poet, este legat de incidentul iscat de cântecul „Doamne ocroteşte-i pe români!” pe care l-a lansat soţia mea. Era vorba de perioada în care, spre a evita obligativitatea interpretării de cântece din aşa zisul folclor nou, impusă de autorităţile vremii pentru acceptarea efectuării înregistrărilor la radio, soţia mea a readus în actualitate o serie de cântece patriotice vechi, chiar dacă, la momentul respectiv şi ulterior, s-au găsit destul de multe voci, inclusiv din rândul unor confraţi de cântec, ce au acuzat-o că a interpretat cântece de inspiraţie legionară. Ulterior, însă, chiar acuzatorii săi au trecut în repertoriile lor exact cântecele în cauză.
Adrian Păunescu a publicat în acea vreme un articol acuzator la adresa cântecului în cauză susţinând nici mai mult nici mai puţin că soţia mea şi-ar fi însuşit un text poetic al său, fără a-l consulta sau a-i cere acceptul. Acuzaţia poetului era gratuită[5] şi nejustificată fapt pe care l-am demonstrat într-un text, gen drept la replică, pe care, însă, nici poetul nici redacţia publicaţiei sale nu l-a publicat niciodată. Bănuiesc că, după lectura lui, el a conştientizat lipsa totală de temei în legătură cu acuzaţiile formulate anterior.
Atitudinea poetului, m-a afectat, personal, cu atât mai mult cu cât, în pofida atacului la care recursese, nu a permis apariţia dreptului la replică, deci nu a permis opiniei publice să audă şi părerea părţii incriminate.
În perioada 2000-2004 am avut posibilitatea, în mai multe rânduri, sâ îl întâlnesc pe Adrian Păunescu, în calitatea sa de senator al României. Nu am avut, însă, vreun dialog, cu el, deşi un confrate politic[6], apropiat al poetului, s-a oferit să intervină pentru eliminarea tensiunilor dintre noi, despre a căror existenţă era informat. Ultima noastră întâlnire s-a petrecut la Ţebea[7], la manifestările organizate în cinstea lui Avram Iancu. Prefectul PSD-ist al judeţului Hunedoara, ca aproape la toate manifestările organizate la care am asistat, a exclus orice intervenţie a liderilor politici prezenţi, permiţând dreptul la microfon doar reprezentanţilor puterii din momentul respectiv.
La un moment dat, acelaşi prefect infatuat a anunţat: „Şi acum o să ne recite o poezie, poetul nostru naţional, Adrian Păunescu”. Aflându-mă în imediata apropiere a protipendadei PSD-iste, dar de cealaltă parte a baricadei politice şi ideologice, am atras, neinspirat, atenţia vorbitorului că poporul român are un singur poet naţional demn de acest titlu şi anume pe Mihai Eminescu[8]. Eu am făcut această observaţie destul de tare, fiind auzită (şi chiar aplaudată) de o parte dintre cei prezenţi. Se pare că observaţia mea răutăcioasă şi gratuită nu a scăpat nici lui Adrian Păunescu, care, în loc să recite o poezie, a preferat să rostească un discurs cu tentă politică, dar bine primit de asistenţă. Deşi ne-am întâlnit până la expirarea mandatului meu de deputat, de multe ori, Adrian Păunescu nu a reacţionat faţă de, recunosc azi, neinspirata mea intervenţie. Am ţinut să fac aceste precizări şi ca un fel de mea culpa faţă de cel plecat, prea devreme, în drumul său spre veşnicie.
Chiar dacă după 1989 este foarte mare numărul celor ce l-au contestat, l-au atacat violent[9], dar şi total nejustificat, cu toate minusurile lui, Adrian Păunescu va rămâne în istoria culturii şi literaturii române, drept unul din numele de referinţă ale ultimei jumătăţi de veac. Multe dintre poemele lui, degajând infinită iubire, căldură şi sensibilitate, şi făcând proba talentului său imens şi clocotitor, au intrat deja în repertoriile unor interpreţi sau formaţii muzicale, emoţionând, acum, ca şi în anii ce vor veni, sute de mii de ascultători şi probând talentul poetic incontestabil pe care l-a avut. Credem că după ce se va reveni la normalitate şi în domeniul istoriei şi criticii literare româneşti[10], se vor găsi exegeţi oneşti care să se apropie de opera sa, sine ira et studio, subliniindu-i cu onestitate valenţele şi meritele estetico-literare şi aşezând-o acolo unde i se cuvine, în istoria literaturii române.
Dumnezeu sa îl odihnească în pace![11]
[1]Ea intenţionase să-l invite la un spectacol ce ar fi urmat să se ţină pe scena Clubului Întreprinderii de Autocamioane din Braşov, al cărei directoare era. Ulterior cineva a avut grijă să informeze organele judeţene de partid, care au reacţionat dur faţă de iniţiativa ei, interzicându-i să mai facă orice alte invitaţii înainte ca acestea să fi fost analizate şi aprobate de decidenţii politici. Pentru această iniţiativă, ca şi pentru că a evoluat ulterior într-un spectacol televizat de la Zalău, ca interprettă sălăjeană de folclor, ea a fost, ani de zile, şicanată şi terorizată de o şefă a propagandei braşovene, ori de câte ori a avut prilejul.
[2]Din câte se ştie, pe parcursul spectacolelor, lui Adrian Păunescu îi parveneau mii de bilete sau scrisori de la spectatori. Multe cereau intervenţia lui personală pentru rezolvarea necazurilor diverse ale oamenilor simpli şi anonimi. Spre cinstea lui, dar spre disperarea autorităţilor, somate ulterior de poet să intervină, maestrul a dat curs multora dintre solicitările primite. Profitându-se de această metodă, câţiva politruci locali i-au trimis şi ei, incitaţi de şefii lor sau din proprie iniţiativă, o serie de bilete care, din câte îmi aduc aminte, l-au îndurerat profund pe poet. De altfel, el a şi reacţionat de la mnicrofon, şocând protipendada locală prin curajul lui.
[3] Îmi aduc aminte că, sfidând rigorilecenzurii comuniste, Adrian Păunescu a inclus în reţeta acelui spectacol televizat şi momente sau nume cu care autorităţile politice locale nu erau delocde acord. Dar el a trecut, cu vizibil dispreţ, pe lângă argumentele sau opoziţia lor. Îmi amintesc că la o previzionare dinaintea înregistrării propriu zise, poetul i-a replicat şefei propagandei judeţene că deacest spectacol se ocupă şi răspunde el şi nu primeşte şi nici nu acceptă sfatruri de la nimeni. Intervenţia lui a stârnit furie şi discuţii, dar în cele din urmă nimeni nu a avut curajul să intervină. După transmiterea spectacolului, aceeaşi şefă a propagandei judeţene a transmis, din câte îmi aduc aminte, telefonic, mulţumiri poetului, uitând cu totul de neinspirata ei intervenţie de cenzurare. Câţi oare din aşa zişii dizidenţi ai regimului comunist au avut curajul să trimită la plimbare, public, vreun politruc de rang înalt?!?
[4] Încă imediat după spectacolul la care m-am referit, aparatul de diversiune braşovean a promovat ideea că, în timpul spectacolelor, Adrian Păunescu ar fi consumat mari cantităţi de alcool. Tot spre a discredita activitatea lui, dar şi cea a cenaclului „Flacăra” se răspândise zvonul legat de aşa zisele orgii, inclusiv sexuale, la care s-ar fi dedat spectatorii tineri. Desigur, însă, că niciodată, din câte ştiu, nu s-a venit şi cu dovezile unor astfel de derapaje de la morala socialistă şi nimeni nu a reuşit, până la nefericitul incident de la Ploieşti, să stopeze acest uriaş fenomen, cultural, dar şi social, care a fost cenaclul „Flacăra”, deşi liderul lui acumulase resentimentele multor politruci frustraţi locali.
[5]În afara titlului propriu-zis, care semăna cu sintagme folosite şi de poet, nu exista absolut nici o asemănare între cântecul soţiei mele şi vreo poezie a acestuia. Este, însă, adevărat că Adrian Păunescu era autorul textului unui cântec intrat în repertoriu altei cunoscute interprete de folclor din Ardeal, care îl lansase chiar în cadrul spectacolelor cenaclului „Flacăra”.
[6]Mă refer la marele om de cultură patriot Mihai Ungheanu, şi el senator în perioada respectivă.
[7]Din păcate nu îmi amintesc cu exactitate data acestui incident, pe care ulterior l-am regretat, cu atât mai mult acum.
[8]Recunosc acum că afirmaţia mea a fost pripită şi nedreaptă. Am certitudinea că nu va trece mult timp până ce exegeţii literari, neaserviţi vreunui comandament politic sau ideologic, dar şi neinfluenţaţi de prestaţiile politice ale poetului, vor prenumăra opera sa poetică şi publicistică în galeria marilor opere ale literaturii române şi îl vor aşeza pe Adrian Păunescu alături de numele de referinţă ale poeziei româneşti din toate timpurile. Şi pe bună dreptate. Pentru că, în opinia mea, nu doar mulţimea volumelor publicate de Adrian Păunescu este impresionant. Sinceritatea trăirilor lui, iubirea sa totală faţă de această ţară şi de poporul român, deplinul lui angajament, ca om, pentru a rezolva o bună parte din necazurile şi nevoile contemporanilor lui, indiscutabilul har poetic şi multe altele vor fi sesizate şi recunoscute atunci când se vor scrie cărţile de receptare a artei sale poetice. Omului Păunescu, cei de rea credinţă, cum recunosc că am fost şi eu în acel nefast moment, i se pot imputa multe păcate, reale sau imaginare, dar poetului şi publicistului greu de egalat trebuie să i se recunoască meritele incontestabile, pentru că, alături de Labiş, Nichita, Sorescu, Vieru, Adrian Păunescu este unul din cele mai importante şi luminoase repere ale poeziei române a ultimilor 50 de ani.
[9] Unii dintre neîmpăcaţii lui adversari nu l-au iertat nici în clipa morţii lui. La aceasta trebuie adăugate şi numeroasele referiri tendenţioase ale unor corespondenţi de presă străini, unii acreditaţi de zece ani la Bucureşti, dar incapabili să înţeleagă acest popor. De aceea, diverse site-uri şi publicaţii obişnuite sau on line de peste hotare conţin şi texte discutabile ce urmăresc să lege numele poetului de cel al lui Nicolae Ceauşescu, acuzându-l c-ar fi fost poetul de curte al acestuia. Când se va scrie istoria adevărată a ultimului sfert de veac, mulţi vor avea surpriza, citindu-i textele, să constate că singurul român care a avut curajul să rostească adevăruri crude legate de epoca în care trăia a fost Adrian Păunescu. Nici Nicolae Ceauşescu, nici soţia lui, nu l-au iubit sau preţuit pe Adrian Păunescu. Ba chiar s-au temut de el.
[10] Din păcate, în aceşti 20 de ani ce au trecut de la lovitura de stat din decembrie 1989, au apărut o serie de falşi justiţiari, ei înşişi cu un trecut discutabil, trecuţi printr-un proces de năpârlire, după cum spunea, inspirat, regretatul scriitor Vasile Rebreanu, care se cred îndreptăţiţi să alunge din diverse opusuri, mediocre, nume remarcabile ale literaturii române din perioada 1950-2000, pe considerentul că, fără vina lor, au trăit şi creat în timpul regimului comunist. Cei mai mulţi dintre aceşti critici şi istorici literari acţionează, se pare, la comanda şi sunt în solda unor cercuri sau indivizi veroşi interesaţi în a-şi menţine controlul, de inspiraţie stalinistă, asupra felului în care românii ar trebui să-şi reconsidere trecutul apropiat. Graţie servilismului şi miopiei unor astfel de exegeţi sunt marginalizate şi trecute sub tăcere îndeosebi autorii şi operele puse în slujba idealurilor naţionale, etichetate drept naţionaliste.
[11] Trebuie să subliniez că am susţinut iniţiativa unui grup de clujeni care au dorit, ca beneficiari, în tinereţea lor, de poezia lui, de fenomenala activitate a celui dispărut şi a cenaclului „Flacăra”, să aducă un ultim omagiu poetului, dând posibilitatea tuturor doritorilor să aprindă o lumânare în amintirea lui şi să rostească o rugăciune pentru veşnica lui pomenire. Şi prin acest gest, absolut spontan, neimpus de nici o autoritate sau forţă politică, se demonstrează prestigiul imens de care, la grăbita lui plecare, s-a bucurat omul şi poetul Adrian Păunescu. Şi prin aceasta, el a dovedit, e drept, foarte târziu, că a avut el dreptate, nu cei care l-au hărţuit şi i-au pus nemeritate etichete după lovitura de stat din 1989.
