Modest, cu o un temperament așezat de ardelean, cu o față blândă și cu vorba domoală, părintele Eugen Goia de la Câmpeni trăiește liniștea anilor de pensionar pasionat de scris, de istorie, de etnografie și de folclor. Scrie cu regularitate la mai multe ziare și reviste istorice din Transilvania, printre care „Credința Străbună” – ziarul Arhiepiscopiei de Alba Iulia. Evocările istorice ale preotului devenit cărturar spre anii pensionării, aduc un adaus eminamente necesar lipsurilor de cunoștințe istorice, pe care le avem și care se cer neaparat revizuite și completate. Bunăoară găsim, în cărțile publicate sub semnătura sa, studii și articole despre: „Câmpeniul și Tribunii săi”, „Preoți din Apuseni – generali ai oastei țărănești a lui Avram Iancu”, „Nicolae Nicoară-Bârla martir al Răscoalei de la 1784″, „Ecoul Războiului de Independență în Țara Moților”, „Vasile Cpilu-Cheatră poetul moților”, Ion Agârbiceanu – scriitor și preot în Țara Moților” ș. a.
Părintele Eugen Goia est printre puținii oameni de cultură din Câmpeni, care au scris despre trecutul istoric al acestor locuri într-o manieră recuperatorie, pe deplin înțeleasă și accesibilă oricui, fără pretenția argumentului academic, ci mai degrabă vorbind în contextul vox populi. Între acești munți cu vârfuri domoale s-a scris însă o istorie aprigă, moții fiind asemeni unor stânci de cremene care nu au cedat ușor în fața tăvălugului istoriei. Câmpeniul (în latină Campus, în germană Topesdorf, în maghiară Topanflava) atestat documentar în jurul anului 1595, într-un act emis de către principele Transilvaniei Sigismund Bathory (1581-1619), este o localitate cu mare rezonanță emoțională în sufletul românilor. După anul 1649 Câmpeniul devine capitală a „domeniului montan de sus”, cu satele Bistra, Albac și Vidra. Interesant este faptul că pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, Câmpeniul avea 5,400 locuitori, fiind cea mai populată localitate montană din Transilvania, avand chiar mai mulți locuitori decât Alba Iulia și Târgul Mureș. Importanța acestei localități este dublată de prezența unor personalități istorice, cum ar fi eroii neamului Horea, Cloșca și Crișan (conducătorii răscoalei de la 1874-75), Crăișorul munților Avram Iancu (1824-1872) și prefecții săi.
Și cum să nu iubești istoria când zi de zi pășești pe drumurile care în trecut i-au purtat pe cei mai vrednici dintre moți? Acest lucru ni-l arată, pe deplin convins că ceea ce face este un act de dreptate față de trecut, părintele Eugen Goia. Această preocupare a dânsului de a recupera istoria, pornind de la mărturia orală dar și scrisă a izvoarelor locale, a fost generată, fără îndoială, de vocația sa pastoral-misionară. Astfel, ani de-a rândul, părintele Eugen Goia a adunat și a colecționat un număr impresionant de obiecte artizanale din Țara Moților, icoane pe lemn și pe sticlă, obiecte vechi de cult, cărți și albume istorice, instrumente de gospodărie din secolul trecut, obiecte țărănești de uz casnic – o adevărată comoară etnografică! Poate că această pasiune pentru valorile culturale ale trecutului, exprimată la timpul prezent în termeni atât de definitorii, a mai avut-o doar regretatul profesor de istorie Pamfil Albu, cel care a pus bazele Muzeului Etnografic (cu același nume), de la Lupșa, nu departe de Câmpeni, pe Valea Arieșului.
Strădania și pasiunea etnografică a părintelui Eugen Goia, au demonstrat că dragostea față de străbuni poate să fie chiar un act de jertă. Este greu să îți dai seama despre realitatea acestei afirmații, dar în momentul în care vei avea ocazia să treci pragul încăperii amenajate drept muzeu, din spatele casei în care locuiește acesta, vei avea revelația pasului făcut în istorie. Colecția etnografică este, pe cât de intimă pare la prima vedere, pe atât de plină de reverberații! În acest mic muzeu, părintele Eugen Goia a reușit să oprească, oarecum, timpul în sfințenia icoanelor pe sticlă, în ștergarele de cânepă frumos brodate de țăranii de la Sălciua și Sohodol și în privirile îndrăznețe ale Crăișorului Munților-Avram Iancu, care te privesc din portretele de pe pereți. Istoria se revarsă în abundență de peste tot: din filele de Abecedar de la începutul secolului trecut, din fotografiile îngălbenite de ani, din furcile de lemn de frasin, rezemate prin colțuri, amintind a răscoală, din greblele cu dinți uriași de lemn, din crucile afumate și pătate cu ceară topită și din donițele și ciubărașele făurite de meșteri tâmplari de la Gârda, Albac, Poiana Vadului, Achimețești, ș. a.
Acest mic tezaur de etnografie românescă de la Câmpeni are însă o destinație incertă, după cum îmi mărturisea cu dezamăgire părintele Eugen Goia, care ar dori să-l lase moștenire generațiilor viitoare, ca semn de prețuire și respect față de strămoșii noștri. Dar cui îi mai pasă astăzi de cultura sau de istoria poporului nostru? Nici unul dintre organele abilitate ale administrației județene și locale nu par a fi interesate de soarta unei astfel de colecții – unică în felul ei – adunată cu migală și eforturi, de pe vaile Munților Apuseni. Din nefericire, ignoranța își spune cuvântul și în cazul nostru: nimeni nu știe despre „colecția etnografică Eugen Goia” de la Câmpeni, ajungându-se astfel ca acest mic muzeu al istoriei moților să fie, așa ca într-o ironie a sorții, unul dintre cele mai bine ascunse secrete ale Câmpeniului. Nimeni nu are însă de câștigat de pe urma acestei neglijențe. Toți pierdem! Pierdem enorm de mult: cultural, social dar și moral.
Acum cred că a venit momentul ca primăria orașului Câmpeni sau Consiliul Județean Alba să devină mai sensibile, mai atente și la astfel de problematici. Dar nu pot încă să sper ca acest lucra se va întâmpla curând. Carnavalul politic actual, care străbate România de la o margine la alta, nu face decât să adâncească rănile sociale ale unui popor sărăcit și îngenunchiat de propriile-i neputințe. Într-un astfel de climat politic al discursului demagogic, al furtului din avuțiile publice, al discrepanței din ce în ce mai mare, dintre o anumită clasă politică îmbogățită peste noapte – care a dat naștere miliardarilor de carton – și masele largi ale populației ajunse în pragul sărăciei, nimeni nu se mai gândește la soarta culturii române. Și de ce ar face-o guvernanții, când goana după putere și după înavuțire au devenit singurele ținte pentru care aceștia luptă?
Durerea și dezamăgirea unui simplu preot-cărturar, precum este părintele Eugen Goia de la Câmpeni, sunt, de fapt, durerea și dezamăgirea unui popor întreg. Tributare sau nu trecutului istoric, generațiile de astăzi trebuie să-și însușească lecția respectului și păstrării memoriei strămoșilor, nu prin vorbe goale ci prin asumarea conștientă a prezentului. Acest act de drepate națională poate readuce cultura și spiritualitatea la locul lor de cinste, pe altarul sacru al demnității poporului român!
