Unul dintre lucrurile care mi-a plăcut tare mult şi m-a făcut să mă simt un pic ca acasă aici au fost amabilitatea si zâmbetele pe care le-am găsit pe feţele oamenilor din Colorado. Mi se pare că este un stat prietenos, că datorită populaţiei diverse oamenii sunt deschisi şi că nu ai de întâmpinat figuri ciudate dacă spui că eşti din România. Poate că după ce trăieşti in Minnesota, orice stat ţi se va părea super prietenos. Mi-aduc aminte că în primele luni de şedere în Minnesota o doamnă din Midwest m-a întrebat foarte degajată, după ce a spus că ştie de multele orfelinate din România: “spune-mi, şi tu ai crescut tot la orfelinat?” I-am spus că nu, nici pe departe dar în mine fierbeam şi aş fi vrut să fi avut puterea s-o întreb, cum de îşi poate permite să întrebe pe cineva pe care l-a cunoscut de 5 minute un lucru atât de personal şi dureros. În cazul meu, durerea venea de la faptul că americanul de rând, ca ea, îsi închipuie bine merci că mai toată populaţia actuală a României e crescută la orfelinat.
De Halloween in 2007 m-am îmbrăcat la servici în prezicătoare de tarot..Costumul făcut la plesneală din piese de vestimentaţie şi accesorii din propriu dulap, fără să fie nevoie să cumpar nimic, a fost cât se poate de authentic. Nu ştiu ce îmi vine să fac o glumă în ziua de Halloween şi spun şefului meu, de origine austriac, “hei, astăzi am să îţi mărturisesc un secret, eu de fapt chiar sunt ţigancă”. În loc să îl aud ca bufneşte şi el în râs ca şi mine, îmi răspunde cu multă compasiune :”It’s Ok…” I-am spus că era o glumă dar eu am rămas la concluzia că el a crezut cu adevărat “secretul” meu.
În Colorado am găsit altă atitudine, nimeni nu a zis nici o tâmpenie despre Romania în cele 10 luni de şedere aici. Când am răspuns că sunt din România, cred că am avut comentarii de genul “oh, de unde e Nadia/Dracula” în cazul în care ştiau ceva…Asta până săptămâna trecută când la servici, colega de care mă desparte doar un zid fals şi care poate că nu mai ştia că sunt din România a început să vorbească în gura mare, la 2 paşi de biroul meu, în picioare, având chiar audienţă de câţiva gura cască, cele mai ordinare lucruri despre România. Eu aveam o zi super aglomerata şi mă concentram să termin ceva şi o auzeam cum spunea că România e cel mai teribil loc de pe glob, că aleargă câinii în stânga şi în dreapta, că mai mult de atât , că sunt haite de câini de rasă (aici era să leşin de râs, deşi eram super enervată în acel moment) pe toate drumurile fără stăpâni etc. Eram în şoc să aud lucrurile astea pentru că ştiam foarte bine că ea doar reproducea şi exagera ceea ce auzise de la altcineva şi al doilea lucru mă gândeam, femeia asta face asta intenţionat să mă scoată din sărite ştiind că sunt româncă sau a uitat complet, sau ceilalţi, audienta, ei ştiau sigur că eu sunt româncă şi totuşi nu au zis nimic şi continuau doar să o asculte pe mahalagioică cu mare interes.
Din cauza cantitătii de muncă şi pentru că nu îmi place să intru în conflict am tăcut. Simţeam că înnebunesc auzind lucrurile acelea şi totuşi am tăcut. Nu e chiar genul meu să tac dar în momentele alea cred că singurul lucru pe care l-aş fi putut spune ar fi fost ceva de genul, You’re totally wrong you stupid American! N-am făcut-o. În mai puţin de 5 minute a trebuit să vorbesc la telefon cu un client din Canada în franceză. Am vorbit cu el, era un manager de la un spital din Montreal şi cu siguranţă mult mai şcolit decât tanti asta fără minte lângă care am nimerit eu cu biroul..Domnul mă întreabă la un moment dat, “şi unde ai învăţat franceza”. I-am răspuns în engleză în mod intenţionat ca să înţeleagă şi madam de lângă mine, am învăţat franceza în România. Nu ştiu dacă a avut vreun effect asupra ei dacă a auzit lucrul acesta dar am fost fericită că în mod indirect am avut ocazia să îi dau un exemplu pozitiv despre ţara unde haitele de labradori şi golden retriever umblă de năuci şi în ţara asta care e cel mai teribil loc de pe pământ se învaţă franceza la şcoală.
Nu cred că a avut vreo importanţă pentru ea, poate nici nu a auzit, poate că şi uitase că terfelise numele aceleiaşi ţări cu 5 minute în urmă şi chiar şi acum mă întreb dacă ar fi putut exista un mod mai elegant de a o contrazice…
Peste mai puţin de două săptămâni mă duc în vizită acasă în România şi sunt extaziată cu adevărat. Bagajele sunt pline de cadouri pentru cei dragi. Aştept cu mare nerăbdare să îmi văd părinţii care nu m-au dat la orfelinat şi culmea, chiar sunt cei mai buni si scumpi părinţi din câţi au existat, o să mă duc cu ei la spectacole de teatru probabil regizate de genii precum Dan Puric, o să ascult muzica lui Enescu şi o să mă duc să-i vizitez memorială de la Sinaia, o să merg la Braşov şi o să fac poze la centrul acela idilic medieval în care visez să ajung să trăiesc….La întoarcere o să îmi răpesc câteva minute din program şi o să le spun la toţi colegii din zona în care lucrez cât de bine mă voi fi simţit în ţara cu cea mai frumoasă natură de pe lume, România.
