Să vorbeşti despre agresivitate nu este simplu, mai ales când îţi dai seama că un astfel de tipar comportamental se regăseşte cu prisosinţă în propria ta viaţă. Cu toate acestea, este binevenită explorarea motivaţiilor ce te animă atunci când recurgi, conştient fiind sau nu, la violenţă. Cu siguranţă că acest subiect a făcut obiectul unor studii aprofundate de-a lungul timpului din partea celor mai ilustre personalităţi. Cu toate acestea, nu s-a putut epuiza bogăţia de sensuri ce rezultă din examinarea acestui comportament neobişnuit al naturii umane.
Imaginează-ţi că ai putea face o călătorie în trecut şi ai avea ocazia să observi evoluţia comportamentului uman de-a lungul veacurilor. Ar fi o completare binevenită a informaţiilor dobândite în cadrul lecţiilor de istorie universală. Ai avea astfel şansa de a percepe fenomenul istoric dincolo de evenimente şi date, fiindcă ai putea vedea motivaţiile interioare ce au condus la anumite situaţii consemnate doar la nivel superficial în diferitele surse de documentare.
În ceea ce mă priveşte, întotdeauna am considerat că pentru a înţelege o perioadă istorică este esenţial să înţelegi, atât cât îţi este cu putinţă, oamenii care au trăit în acel timp. Însă o astfel de abordare presupune să îţi dai seama că izvorul întregii suite de evenimente, la care eşti martor sau despre care dobândeşti cunoştinţă, se află în adâncul motivaţiilor şi dorinţelor sufletului omenesc.
În ce priveşte agresivitatea, aceasta îşi are originea în spiritul de competiţie ce decurge din dorinţa de a fi mai presus decât ceilalţi, de a demonstra că ego-ul tău este mai puternic şi mai dominant decât al celor din jur. De aceea într-un sens sau altul, atitudinea de înălţare de sine reprezintă cauza principală a recurgerii la agresivitate. Practic, acest lucru se manifestă prin încercarea fie de a-ţi menţine “teritoriul”, fie de a-l extinde în favoarea ta. Ceea ce ai învăţat despre politica de dominaţie între statele lumii are aceleaşi cauze cu motivaţiile ce te determină “să ataci sau să te aperi”, consecinţa imediată fiind un simţământ ce nu îţi mai dă pace, în termeni moderni numit stres, adică o tensiune sau întindere interioară continuă. De aceea, ca argument pentru cele afirmate, voi reda o consemnare din cuprinsul Bibliei şi anume istoria celor doi fraţi cunoscuţi sub numele de Cain şi Abel.
„După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui, dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa.
Şi Domnul a zis lui Cain: “Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Însă Cain a zis fratelui său Abel: “Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât.”
Există mai multe lecţii practice pe care poţi să le înveţi citind această relatare străveche. Mai întâi, va fi uşor să observi că spiritul de competiţie a devenit vizibil din momentul în care fratele mai mare a considerat că este nedreptăţit şi defavorizat în raport cu celălalt frate al său. Acest lucru părea justificat prin prisma rezultatului imediat al respingerii jertfei pe care a adus-o lui Dumnezeu. Astfel, se poate distinge un triunghi al relaţiilor între cele trei personaje amintite: Cain, Abel şi nu în ultimul rând, Dumnezeu, autoritatea supremă în materie de judecată şi Creatorul întregului univers.
Orice relaţie “triunghiulară” are un potenţial exploziv, fiindcă niciodată ego-ul nu permite existenţa unor rivali pe poziţia pe care o deţine. Cain era fratele mai mare şi prin urmare avea întâietate în toate lucrurile. Menţionez faptul că ordinea în care s-au adus jertfe a urmat această logică: mai întâi Cain şi după aceea Abel.
Însă rezultatele au inversat ordinea iniţială, jertfa lui Abel fiind primită, dar cea a lui Cain fiind respinsă. În triunghiul relaţional creat, Cain a perceput acest lucru ca fiind o pierdere a poziţiei de întâietate, a “teritoriului”, în favoarea fratelui mai mic. Tentaţia era mare în a reduce acest triunghi relaţional prin eliminarea unuia dintre colţuri, adică a lui Abel.
Prevăzând acest lucru, Creatorul a oferit soluţia de ieşire corectă prin asigurarea dată lui Cain, că dacă vă respecta regulile aducerii jertfei, atunci aceasta va fi primită. Practic, Dumnezeu l-a asigurat pe Cain că nu există niciun fel de triunghi relaţional, decât în mintea lui. Această falsă impresie exista doar în mintea lui Cain, dar nu avea legătură cu realitatea. Iar în al doilea rând, lui Cain i s-a dat o instrucţiune bine definită în a nu lasă ca o astfel de concepţie să pună stăpânire pe mintea lui conducând la dorinţa de eliminare a fratelui său.
Ce legătură are această relatare cu persoana ta? Părerea mea este că există o conexiune directă, fiindcă natura umană este identică. În primul rând, mecanismul producerii comportamentului agresiv se regăseşte în triunghiul relaţional. Cine pot fi actorii?
Un actor este propriul tău ego, ce fie se simte ameninţat, fie doreşte să se extindă, pe care îl voi numi Protagonistul. Al doilea actor este persoana pe care o considerăm a fi Rivalul sau Antagonistul, din punctul tău de vedere. Iar al treilea actor este Audienţa, care se referă la persoanele ce sunt martore la ceea ce se întâmplă între Protagonist şi Antagonist.
Modelul îţi va fi uşor de înţeles dacă te vei gândi la un meci de box unde Protagonistul şi Antagonistul sunt cei doi luptători, iar Audienţa include pe cei ce vizionează competiţia. În experienţa noastră Audienţa este reprezentată de Ceilalţi, de acel teribil gând în genul: “Ce vor spune ceilalţi? Cum vor reacţiona cei cunoscuţi? Ce va spune lumea?” şi alte impresii în genul acesta.
Soluţia constă în a reduce triunghiul la o singură latură, de eliminare a Rivalului de pe ring şi de a rămâne singuri în faţa Auditoriului, a lumii. Ceea ce ignori într-un astfel de raţionament, este tocmai falsitatea atribuirii unor astfel de roluri. În plus, “victoria” eventual câştigată va fi iluzorie, fiindcă atenţia ce îţi va fi acordată de către Audienţă este doar pe durata spectacolului oferit. După ce acesta s-a încheiat, nimeni nu îţi mai acordă niciun fel de atenţie. Ai devenit banal, chiar comun, neavând ceva special.
Dubla tragedie a agresivităţii constă în lichidarea presupusului Rival, precum şi reducerea “triunghiului relaţional” la un simplu punct. Adică devii singur cu o “comoară” ce nu îşi merită numele, adică cu propriul ego mereu nemulţumit şi aducător de suferinţă. Aici stă de fapt esenţa oricărei forme de manifestare a ceea ce se numeşte ca fiind “rău”.
Pe vremea când eram elev la un liceu militar, am asistat de mai multe ori la conflicte violente între colegi. Tentaţia celor ce nu erau implicaţi direct era de a deveni imediat Auditoriu. Ne plăcea spectacolul confruntării şi acest lucru producea adrenalină, ceea ce sporea interesul. De aceea, prima reacţie de “turmă” era de a face loc Protagonistului şi Antagonismului, de a ne poziţiona ca spectatori şi de a lasă show-ul să continue. Nu conta cine avea dreptate, doar spectacolul conta.
După ce se loveau cei doi implicat cu violenţă aruncându-şi cele mai urâte injurii, mai precis când spectacolul devenea prea intens, iar sângele începea să curgă, Audienţa înţelegea că există o “culpă” colectivă în a fi martor şi a nu interveni, fapt ce s-ar fi tradus prin măsuri disciplinare împotriva celor prezenţi, şi de aceea în mod instinctiv interveneau mai mulţi “arbitrii de ocazie” şi îi opreau pe cei doi „luptători” înainte de a fi prea târziu. Însă spectacolul merita “toţi banii”. De fapt, la fel stau lucrurile şi în cazul luptelor dintre animale, trecând mai departe la cele dintre oameni atât la nivel individual, cât şi la cel colectiv.
Prin urmare, dacă doreşti să-ţi diminuezi comportamentul agresiv, atunci trebuie să ieşi din cadrul triadei ego-rival-audienţă încercând să dezlipeşti eticheta de rival pusă asupra altei persoane. În acest sens, un dialog deschis şi direct ar fi binevenit.
Dar dacă într-adevăr, rivalitatea este autentică şi competiţia este reală, iar dialogul fie nu este posibil, fie este contaminat de motive ascunse sub aparenţe înşelătoare? În astfel de situaţii este bine să vezi dacă merită obiectul disputei, fiindcă uneori este mai bine să suferi o pierdere minoră printr-un compromis acceptabil, decât să pierzi lucruri mult mai importante în genul ruperii definitive a unei relaţii cu o persoană de care eşti legat prin afecţiune sau prin forţa împrejurărilor. Acest lucru este în mod deosebit valabil în relaţiile de familie. Astfel, părăseşti poziţia din triunghiul relaţional în dreptul tău.
Dar dacă în joc sunt lucruri la care nu se poate renunţa? Dacă nu se poate ajunge la un compromis acceptabil? Abia atunci trebuie să accepţi lupta, fără a merge însă până la distrugerea adversarului.
Iar dacă observi că altcineva te consideră rival? Dacă eşti în poziţia lui Abel? Ce poţi să faci? În primul rând ar trebui să încerci să ieşi din încurcătură prin clarificarea lucrurilor. Însă nu totdeauna este bine să abordezi o astfel de situaţie de unul singur. “Greşeala” lui Abel a constat în a nu lua alături de el o persoană neutră, care să medieze situaţia apărută. El a încercat să rezolve de unul singur un conflict în care era etichetat drept Rival, oferind ocazia neaşteptată unei clarificări violente şi eliminatorii a situaţiei apărute. Deşi poate nu vei fi de acord cu mine, cred totuşi că intenţia a fost bună, dar metoda aleasă a fost greşită.
Însă indiferent de situaţia cu care te confrunţi este util să conştientizezi triunghiul relaţional ego-rival-ceilalţi şi să cauţi să ieşi din el fără a recurge la agresiune şi fără ca vreuna dintre părţi, fie ea şi persoana proprie, să fie afectată, lovită sau distrusă. Este dificil, dar aici stă marea artă a vieţii trăite în armonie cu Marele Autor.
„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.
Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.”
