Alexandru a fost fiul poetului polon Tadeus(care se trăgea dintr-o veche familie moldovenească,cu rădăcini în Ştefan Petriceicu Vodă)şi o evreică,Valeria Hrizaritovna.Hâjdeu s-a născut acum 200 de ani ,la Mişiurineţ,reginea Ternopol-Ucraina,în vechilu ţinut moldovenesc al Hotinului şi a fost ,pentru vremea sa,un enciclopedist recunoscut. Botanist,filozof,filolog,arheolog,istoric,nuvelist,poet,membru al Societăţii de istorie şi antichităţi din Odessa,efor al şcolilor ţinutale din Hotin,desigur nu un autor proeminent,Alexandru Hâjdeu, de la a cărei naştere se îmlinesc anul acesta 200 de ani,avea conştiinţa de naţie ,şi, ca efor al şcoalelor spusese lucruri de felul acesta:”O naţie românească,naţie de pe acum slăvită întru toate popoarele cele mai frumoase….adu-ţi aminte că soarta ta este ca să le întreci pe toate odată,prin civilizaţie.”
Vanitos şi sfidător, Hârjeu era privit ca un personaj iritant, turbulent, periculos chiar, de unde numeroase conflicte cu autorităţile, precum şi instabilitatea în slujbe. Nu îi putea fi trecută cu vederea nici mândria cu care îşi afirma obârşia nobilă, tradiţia cărturărească a familiei şi propriile merite ori titluri. Între intelectuali însă avea faima unui om cu preocupări enciclopedice, poliglot (cunoştea douăsprezece limbi), erudit în istoria românilor, deţinător al unei biblioteci de mare valoare. Alexandru Hâjdeu,tatăl marelui Bogdan Petriceicu Haşdeu,era colecţionar de cărţi rare,fiul reuşind să tracă graniţa cu 4000 de volume,donate bibliotecii din Iaşi.
Alexandru Hâjdeu era un colaborator timid prin revistele ruseşti ,cu articole exotice pentru ele,deci acceptabile cenzurii. De la Alexandru Hâjdeu a rămas o moștenire literară risipită, fragmentată și derutantă. Fire complicată, nestatornică, frământată și impetuoasă, un imaginativ hipertrofic, plin de ambiții și elanuri enciclopedice, nesusţinute de o structură tenace, pendulând permanent între cele două culturi, rusă și română, fără să prindă, de fapt, rădăcini în niciuna, Alexandru Hâjdeu n-a izbutit, în ciuda înzestrărilor sale intelectuale și a vastității cunoștințelor pe care le avea, să realizeze marea operă închegată, viguroasă și durabilă la care aspirase
Alexandru Hâjdeu ,într-o lucrare din 1957 a lui Vladislav Krakoveak,Chişinău-Moldova
La 22 aprilie 1866,la propunerea lui C.A.Rosstti,ministru al Cultelor ,şi a lui V.A.Urechia,director general,Locotenenţa Domnească semneayă decretul de înfiinţare a Societăţii Academice Române.Primii membri,numiţi prin decretul de înfiinţare şi aleşi în funcţie de valoare dar şi din considerente geografice(fiecare provincie românească trebuia să fie reprezentată proporţional cu mărimea ei şi cu numărul locuitorilor)au fost:Vasile Alecsandri,George Bariţiu,Vincenţiu Babeş,Ion Caragiani,Ştefan Gonata,Alexandru Hurmuzachi,Ion Hodoş,Nicolae Ionescu,I.C.Massim,Titu Maiorescu,George Munteanu,Alexandru Mocioni,Costache Negruzzi,Alexandru Roman,Ion Sbiera,Ion Străjescu,V.A.Urechia.
Cunoscut şi în ţară, Alexandru Hâjdeu, este chemat să intre, în 1866, în Societatea Literară Română( Societatea Academică Română). Rândurile scrise fiului său cu această ocazie (mai ales din 1/13 ianuarie și 6/18 martie 1866) sunt pline de exultanță, participarea la ședința constitutivă a Societății Literare Române fiind interpretată ca un fericit prilej de a se (re)instala definitiv în patrie.
„Cu ce emoție — scria el — voi zbura spre pământul sfânt, ca să mor acolo, lângă copiii mei, bucurându-mă din plin de gloria fiului meu[…] …eu tocmai la aceasta mă gândesc, ca înaintea morții să sărut pământul strămoșesc și fiul meu să-mi închidă ochii […] Voi face un ultim serviciu patriei străbunilor mei și a urmașilor mei și, poate, voi închide ochii pentru totdeauna în acea țară ferice, căreia Domnul i-a hărăzit un viitor măreț”.
Dar oficialităţile ruse îl împiedică să vină la Bucureşti. Se vede obligat să renunţe la calitatea de membru activ al forului, care îl alege, în 1870, membru onorific. Descurajat şi chinuit de însingurare, îşi trece ultimii ani cufundat în misticism, aşa cum se va întâmpla şi cu B.P. Hasdeu.„Înzestrat cu atâtea evidente calități artistice și științifice și cu o asemenea pasiune a ideilor teoretice — grație cărora fiul său a fost în egală măsură racordat la tensiunile naționale și la fluxul gândirii europene —, Al. Hâjdeu ar fi putut ajunge, într-o atmosferă propice, una din figurile marcante ale culturii naționale” .
