“De cât timp suntem aici? Nu ştiu. Dar imaginaţi-vă cât ne-am putut schimba de-alungul acestei… oribile eternităţi. Gândiţi-vă la miile de poziţii ale jocului de şah ale cărui piese am fost. (…) Dar acum suntem toţi în exact aceeaşi poziţie în care fiecare dintre noi ne găseam în acea primă noapte. Aşa e, sau totul nu este decât încă o halucinaţie?” (Leticia, în Îngerul exterminator, scenariu de Luis Bunuel şi Luis Alcoriza)
Au început să roadă imediat, făcându-şi loc pe la colţuri, în încăperi depărtate, în care nimeni nu simţise nevoia să intre la început, imediat ce-şi recuperaseră casa. În agitaţia generală, în bucuria fără de limite, în extazul smintit în care sărbătoreau reintrarea în posesia ei, oamenii nu băgaseră de seamă. Şobolanii cei graşi, care în anii din urmă rânjiseră de la ferestre, ameninţându-i chiar şi pe cei care avuseseră îndrăzneala să semnaleze, de afară, din frig, anomalia, acei şobolani fuseseră stârpiţi. Cei mai mulţi, li se spusese, îşi dăduseră obştescul sfârşit sau fuseseră, aşa bătrâni şi păroşi cum erau, alungaţi. Căile lor de acces, sutele de căi de acces, aflate la toate caturile, din pivniţă până-n pod, fuseseră, iată, blocate, cimentate, nu mai era nevoie decât de o curăţenie generală. Erau în stare s-o facă? Se-nţelege, răspunseseră cei care, cu frica şi ruşinea strânsă în ei timp de 45 ani, urcau acum precauţi treptele verandei, ţinându-se de mâini, cu atenţia încordată, tresărind la fiecare zgomot, înspăimântaţi până la isterie fie şi numai de fâlfâitul de aripi al vreunei păsări sau de bătaia crapului în heleşteu.
Pivniţa fu umplută imediat cu daruri pe care cei dornici să vadă minunea le aduceau. Unii chiar veneau de departe, încărcaţi, cerând în schimb doar să se pozeze lângă pereţii pe care pete imense de ciment proaspăt, de mărimea unui cap de om, sugerau dimensiunile fostelor găuri de şobolan abia astupate. Din pivniţă fură aduşi şi expuşi sacii vechi, de sfert de chintal, acum ciuruiţi şi de nerecunoscut, iar din pod albume de fotografii din care personaje fără mâini, picioare sau urechi, după caz, zâmbeau încă, cu zâmbetul de dinaintea invaziei. Chefurile se ţineau lanţ, deşi la fiecare coborâre în pivniţă, cel care mergea să aducă o nouă damigeană nu uita nici acum, după, să-şi bată cu putere tocurile în podele ca să-i sperie, la o adică, pe cei care până de curând le ocupaseră casa. Gest reflex. Intra, ieşea, dădea omul câteva cizme în lăzi şi cutii la întâmplare, lovea cu şpiţul cu sete, şi, fericit că nu călcase şi nu lunecase pe nimic, urca victorios, închizând uşa în urma lui. În clipa următoare însă,dincolo de ziduri, se relua lucrul. Se apropiau, pereţii protectori nu fuseseră niciodată suficient de groşi, plus că foloseau exact aceleaşi trasee prin interiorul lor ca ale şobolanilor uriaşi de dinainte.
Chermeza ţinuse zi şi noapte, fără întrerupere, cât timp vizitatorii fuseseră generoşi şi chiar o vreme după aceea. Când se răriră şi veneau acum cu mâna goală sau aducând doar tot felul de capcane, sprayuri şi otrăvuri, gata să dea şi sfaturi privind utilizarea lor, fură luaţi în râs: s-au dus vremurile alea, nu mai e cazul, se poate? Unul propuse să pună o taxă de vizitare a casei, dar câţiva se opuseră imediat, unde-i ospitalitatea noastră, cum vine asta?! Altul, care la reinstalarea în casă se mulţumise cu o încăpere mică, la mansardă, sugeră că a venit timpul să facă curăţenie, dar cei mai mulţi preferară să se alăture altei propuneri şi se apucară să născocească istorioare cu fapte de vitejie din vremea şobolanilor, năucindu-i pe ascultători care, dându-şi coate, se întrebau când, în vremea în care casa fusese abandonată şobolanilor fuseseră, la o adică, aceste fapte măreţe comise. În pivniţă şi pod noile rozătoare, care în tot acest timp săpaseră pofticioase, băloase, curajoase în fond, reuşiseră deja să treacă de pereţii prost căptuşiţi şi să reintre în casă. Primul care le semnală o făcu într-un moment prost ales. Toată lumea se aşezase la masă, era linişte şi pace, să nu mai dea năvală aşa şi să termine cu invenţiile astea!
Unul câte unul, mai toţi ai casei se întâlniră însă în anul următor cu ei, cu privirile lor apoase, simţind mirosul lor dulceag, auzindu-i chiţcăind şi icnind, dar îşi înăbuşiră un strigăt şi, părăsind încăperea cu pricina, preferară să nu facă publică descoperirea. Noii duşmani arătau ca şoarecii, mici, unii albi, alţii negri, îşi povesteau stăpânii casei unul altuia, pe ascuns, nişte şoareci cu o strategie de luptă pe atât de bine pusă la punct însă, pe cât de dezorientaţi erau ei, cei care, pentru scurt timp, se crezuseră, din nou, peste noapte, proprietari. După câţiva ani abia, deşi ziua de începere a curăţeniei casei era la fel de depărtată ca şi în iarna dintâi, locatarii începură să se organizeze. Cei care mai rămăseseră, fiindcă unii, după ce încercaseră să-şi convingă semenii să facă ceva şi să nu cedeze, din nou, cameră după cameră, lighioanelor, plecaseră ei.
Conducători mai aleseseră ei şi înainte. Unul care încercase să-i convingă că pe lângă molimele şi sărăcia la care convieţuirea cu şobolanii, cândva, şi sigur, cea de acum cu aceşti hibrizi, şoareci la înfăţişare, şobolani la apucături şi dimensiuni, ba chiar şobolani gigantici, convieţuirea asta putea să le aducă şi multe lucruri bune. Dacă nu altceva, cel puţin acea perioadă de tranziţie atât de necesară: a avea o întreagă casă la dispoziţie, fără restrişte, putea să le creeze, lor oamenilor, probleme de orientare şi să le dea stări de anxietate, nu-i aşa? După ăsta, care se zvonise chiar că lăsa seara uşa la pivniţă deschisă ca hibrizii băloşi să poată urca spre bucătărie şi camară, venise un altul, care acceptase rolul de organizator deşi avea o mărturisită groază de rozătoare. Tipul, un învăţat de altfel, le ceruse să construiască câteva încăperi anexe, ceea ce ei şi făcură, încăperi care pentru o vreme se dovediră chiar bine izolate. Materiale noi, mă rog.
Între timp şoarecii de tip nou se dovediră a fi purtătorii unor modificări genetice, aşa că unii dintre ei crescură depăşind dimensiunile unei pisici. Umblau în haite, unul sau doi din ăştia imenşi, cu mulţi şoareci mici, numai albi sau numai negri, în suita lor. Când două astfel de grupuri se intersectau, noaptea târziu în magazii sau pe podelele bucătăriei, unii dintre cei negri se rătăceau printre cei albi şi invers, dar după câteva săptămâni vedeai că s-au separat din nou. Câţiva oameni îşi făcură chiar o ocupaţie, în lipsă de ceva mai bun, din a le analiza comportamentul. Majoritatea însă era înspăimântată. Sufereau de ticuri, visau că lighioanele se suie pe ei pe timp de noapte, tresăreau la cea mai mică atingere cu obiecte inerte dar prost plasate în casă. Foşnetul unei pungi în bătaia vântului sau un arc al unei canapele vechi care se destindea cu întârziere producea printre ei o reacţie de spaimă în lanţ. Se lăsa mereu cu plâns.
Noaptea şoarecii-şobolani erau mai curajoşi, deşi lăsau în urma lor bale după care ar fi putut fi uşor localizaţi, dar nimeni nu mai îndrăznea. De umblat, umblau şi ziua nestingheriţi peste tot. Câţiva dintre locatari se molipsiră de la şoareci de boli care-i invalidizară, unii muriră de bătrâneţe, aşa că atunci când un nou conducător al obştei se apucă în fine să pună capcane, fu privit de cei tineri şi neştiutori cu suspiciune. Mai ales că avea renume de scandalagiu. Intră însă în cizme de cauciuc în pivniţă şi, din pachetele primite de la primii vizitatori ai casei libere, cu două decenii în urmă, scoase tot felul de folii lipicioase pe care le răspândi pe podele. Câţiva îi urmară exemplul şi în curând şoarecii cei mici începură să le cadă pradă. Atât că acţiunea fu încetinită de corul câtorva babe care cereau iertare pentru bietele animale şi de unii locatari care se dovedi că, pe ascuns, se ocupaseră ani de zile de fotografierea şoarecilor supradimensionali şi de vânzarea acelor fotografii prin lume. Un câine al unei cucoane se intoxică şi el cu şoricioaică, susţinea ea, iar aparatele cu ultrasunete, foarte eficiente de altfel, folosite împotriva dăunătorilor, răniră, cică, auzul unui papagal de peste drum. Acţiunea se blocă. Câţiva dintre şoarecii gigantici fuseseră prinşi, sigur, unul chiar când era gata să fure din cărucior un copil, iar un altul pe când se lăfăia într-o vană a unei băi care avusese cândva oglinzi veneţiene şi clanţe de aur.
Câteva familii îşi făcuseră bagajul, un nou val, şi se găseau în prag când se află că tipul în pufoaică şi cizme de cauciuc, care dezţelenise, aşa amatoriceşte dar cu succes, acţiunea de curăţire a casei de şoarecii gigantici şi suitele lor, plecase, îi părăsise. Se aşezară pe valize, acolo în prag, aşteptându-i pe ceilalţi să ia o decizie în situaţia nou creată. În câteva minute apăru primul zvon, cum că individul se lăsase, imprudent, muşcat de unul din şoarecii mari şi că se afla deja într-un pat de spital, pe moarte. O babă se jură că-l văzuse beat într-un şanţ, deşi ea nu mai ieşise din casă de ani buni, iar unul din cei care-l ajutase să pună capcane sugeră că unele camere erau favorizate, acolo i se spusese să pună capcane mai multe, din cele eficiente. Nu şi în alte spaţii însă. După o vreme se lăsă liniştea. Rămaseră, toţi cei din casă, ţintuiţi pe locurile lor ceasuri bune într-o paralizie generalizată. Nimeni nu ieşea, nimeni nu intra, deşi uşa casei era larg deschisă. Asta până când un tânăr la vreo douăzeci şi cinci de ani ridică mâna şi arătă spre ceva pe un perete, sub o icoană. Se întoarseră toţi şi priviră într-acolo. Făcu asta, greu de şale, un bătrân din capul mesei, se rotiră brusc, din talie, două surori palide, făcând să le zboare cozile într-o parte, o femeie puse în sfârşit o oală cu tocană pe masă şi se zgâi de la distanţă, şi ea, la fotografia de sub icoană. În care fotografie se văd, în sepia, un bătrân în veston care stă în capul unei mese, da, două fete în cămăşi de in, o cucoană care ţine cu un ştergar o oală de tuci şi alţii mulţi, cadraţi în planul depărtat, unde, prin uşa deschisă, continuă să intre în casa abia eliberată de ciuma şobolanilor, ducând în mână valize, oameni. Toţi cei din fotografia înrămată privesc atenţi spre ceva ce, deşi după toate aparenţele ar trebui să fie în cadru, acolo în faţa lor, la vedere, în mod misterios lipseşte.
(Prin bunavointa revistei “Observator cultural”)
