Ştii cine eşti?
Sigur că ştii. Şi eu ştiu cine sunt! Şi cu toate acestea am aflat lucruri surprinzătoare despre tine.
Ești un Îndrăgostit de viaţă, căci eşti rodul iubirii.
Al iubirii dintre părinţii tai. Eşti visul lor! Cum şi ei au fost rodul dragostei dintre bunicii tăi. Iar ei al străbunicilor pe care nu i-ai cunoscut aievea ci doar din poveşti şi din frânturi îngălbenite de fotografii.
Ei au căutat un Loc bogat unde tu să te bucuri de cele ce iţi plac. Şi au văzut că acel loc era chiar acolo unde ei văzuseră întâia oară … lumina. Un loc cu munţi şi văi, cu ape repezi şi cu cer albastru. Cu păduri şi cu ţărmul mării nesfârşite.
Şi plaiul acela de legendă avea copaci cu fructe dulci şi pâine aburindă.
Acel loc, al celor mai vechi, l-au cinstit şi l-au apărat cu preţul mult prea mare al … vieţii lor. L-au apărat de cei ce îi voiau sclavi pe propiul lor pământ.
Au făcut această supremă jertfă ca tu să Fii!
La naşterea ta au murmurat vorbe ca într-un cântec în care iţi doreau să fii liber. Şi au sădit un copac cu gândul la tine. Un copac care să-ţi dea umbră, fructe şi mai ales care să te facă să simţi ideea de rădăcină.
Când eşti printre stăini şi dorul de ai tăi nu iţi dă pace, abia atunci simţi cu adevărat cum te dor rădacinile. Când rădăcinile sunt rupte, lemnul încă mai există dar viaţa din el se scurge.
În prima iarnă te-ai minunat de fulgii de zăpadă ce ţi se topeau în palme. Când ai crescut şi veneai îmbujorat de la săniuş atras de mirosurile îmbietoare ce se revărsau din bucătărie, bunica iţi pregătea cu un surâs enigmatic apă şi ştergar să te primenești pentru masă şi pentru sărbătoare. Sărbători şi tradiţii încântătoare. De Crăciun rosteai rugăciunea către Cel de Sus.
Mai apoi ţi-ai pus cireşe la urechi şi într-o zi, sub poarta înaltă din lemn sculptat, ai gustat înfiorat primul sărut, al unei fete cu flori în păr ce apoi iţi va fi fost soţie. Acolo, în acel loc unde ţi-ai aflat şi prietenii dragi ai copilăriei.
Învăţaţii numesc toate acestea İdentitate. Cei bătrâni, îi spun Obârşie.
Meleagul acesta era cinstit şi apărat de străbunii tăi. Ei înţelegeau că doar acest Pământ era cel ce le dădea hrană, adăpost, apă şi rost. Ei ştiau că niciodată şi niciunde străinii nu veneau să dea, ci doar să ia. Atunci veneau cu război iar azi cu bani puţini pentru bogăţiile tale. Când invadatorii soseau, străbunii se retrăgeau în munţi pâna ce reuşeau să-i alunge.
Ei au înţeles că doar stând împreună umăr lânga umăr, vor reuşi. Au început cu Mihai au continuat cu Alexandru şi în final au fost cu toţii laolaltă în vremea lui Ferdinand.
Pământul şi codrii munţilor erau singurii prieteni ai bunilor şi străbunilor tai. Locul acesta e locul vechii Dacii. İar mai înainte a fost leagănul bătrânului continent şi posibil al lumii prin Civilizaţia Danubiană.
Istoria e percepută doar ca o înşiruire de evenimente trecute. Însă adevărata istorie e clipa ta de ieri, e de fapt povestea ta de pâna acum. A ta şi a celor de acelaşi sânge cu tine. Aşadar istoria este Devenirea ta de pâna acum!
Să mergem în munţii cei inalţi şi de acolo să culegem Floarea Recunoştinţei, pe care să o punem cu rouă în ochi în cinstea celor dinaintea ta, aici în plaiul de legendă … românesc!
Ion Zahiu
