În Bucureşti începuseră americanii să ne bombardeze. Decum auzeam că urlau sirenele de alarmă, noi săream ca potârnichile să ne ascundem pe unde puteam. În oraş era jale când nu aveai unde să te ascunzi. Aşa zise-le adăposturi, ce erau de fapt nişte tranşee acoperite cu tufe sau crengi peste care se arunca pământ… Chiar şi acestea erau puţine şi în ele abia aveau loc cei care locuiau prin apropierea acestora. Casele nu prea aveau subsoluri şi pivniţe şi singura nădejde era: „Du-i Doamne la Ploieşti!”. Fiindcă în afară de afecţiunea deosebită pe care o aveau americani pentru Bucureşti mai era şi Ploieştiul, mai ales zona rafinăriilor. Când apăreau „liberatoarele” încârcate copios cu bombe de sute de kilograme, se înegrea cerul de multe ce erau şi se auzea un zumzet surd şi monoton al monştrilor cu patru motoare. Atunci, noi bucureştenii începeam să ne face cruce şi repetam generoşi în neştire: „Du-i Doamne la Ploieşti” şi de multe ori Dumnezeu ne asculta şi norul de lăcuste ucigătoare se îndrepta spre nord, spre Ploieşti. Escadrilele de avioane americane aducătoare de moarte veneu de la Foggia din Italia şi pînă la noi făceau mai puţin de două ore aşa că uneori nici nu apuca să sune alarma şi ne trezeam cu un covor de bombe în Bucureşti.
M-au prins câteva bombardamente în oraş. Odată apucasem să fug la periferie şi ajunsesem pe un câmp deschis când au apărut nişte avioane de vânătoare cu două fuselaje ce zburau razant cu pământul şi făceau „terenul viran” mitraliind tot ce vedeau că mişca pe pământ. Şi eu, fiind ceva mişcător pe pământ aveam toată şansa să fiu găurit de un glonte din mitralierele harnicilor aviatori americani. Şi acum îmi ţiuie în urechi felul cum „ronţăiau” acestea foc peste noi nenorociţii ce fugeam şi nu aveam unde să ne ascundem. Iarăşi m-a tras Dumnezeu de păr, ajutându-mă să sar într-un şanţ aşa cum învăţasem în armată că trebuie să faci când se comandă „Aviaţie inamică!”. Inimosul american a „scuipat” un şirag de mărgele ucigatoare dintre care pe cel puţin una era scris cu litere latine numele meu. După ce a trecut pericolul, cei care mai eram în viaţă ne-am ridicat cu frică de prin ascunzişurile care ne dădusera zile. Am scrijelit şi am scos din pământ două gloanţe care incă erau calde. Erau lungi de vre-o opt-zece centimetri şi erau de aramă, nu de plumb acoperite cu o cămaşă de fier – cum erau ale noastre – după cum ştiam eu de vremea când făcusem „armata de operetă” din cadrul Politehnicii. Am luat ca amintire „cărţile de vizită” ale primei mele întâlniri cu americanii, pe care le-am avut multă vreme prin buzunare, până când le-am rătăcit, cred că într-unul din numeroasele mele refugii.
Văzând ca e „groasă” cu yankeii m-am gândit să o iau din loc şi să plec din Bucureşti, mai ales că mama îmi tot spunea: „Du-te scumpul mamii, să scapi cu zile, că eşti tânăr şi e păcat să mori”. Ea nu putea pleca deoarece era „mobilizată pe loc” fiind directoare la o cantină ce dădea gratuit trei mese pe zi nevoiaşilor din cartier.
Dar unde să plec, nu cunoşteam pe nimeni prin Ardeal, care după părerea noastră era locul „cel mai sigur”. Şi iaraşi Dumnezeu mi-a întins o mână. Mă întâlnesc cu prietenul meu Marcel Sulică, ce dăduse de mai multe ori admitere la medicină, dar nu avusese noroc să intre. Marcel era puţin mai înalt ca mine, cred că avea cam un metru optzeci si cinci, era puţin cepeleag şi visa să întâlnească zâna din poveşti, zâna visurilor lui.
– Ovidiule, eu fug de bombardamente şi plec din Bucureşti. Am un unchi contabil la Câmpeni în Munţii Apuseni şi mă duc la el. Eu zic să vii şi tu că te trezeşti cu o bombă în spinare dacă mai stai aici!
– Aş pleca dar nu am la cine, tu ai noroc cu unchi-tu.
– Vino şi tu… Nu te pot invita că nu e casa mea, dar sunt sigur că vei găsi la vreun ţăran de pe acolo o cameră cu chirie cu o sumă simbolică.
Şi aşa… am ajuns la Câmpeni, un sat ceva mai mărişor cam la jumătatea drumului între Turda şi Abrud pe malul Arieşului, vechiul râu roaman Auratus, căci într-adevăr încă mai era plin de aur. Ţăranii puneau o scundură înclinată pe malul apei, pe scândură era o scoarţă de lână. Aruncau cu o lopată nisip amestecat cu apa din râu care se scurgea peste scoarţa de lână. Firişoarele de aur find mai grele ca nisipul rămânineau în scoarţă şi nisipul mai uşor era luat de curentul de apă. Seara se duceau acasă scuturau scoarţa de lână şi se alegeau cu câteva grame de firicele de aur. Toţi ţăranii aveau lingouri de aur, caci ştiau meştesugul. Aveau mercur pe care-l amestecau cu firişoarele de aur, amalgamul apoi îl „strecurau” printr-o piele tabacită de oaie, aurul rămânea şi mercurul, adică „argintul viu” cum ii spuneau ei îl foloseau din nou. Când se măritau fetele aveau salbe grele de aur şi alte podoabe.
Am găsit o gazdă care mă ţineau cam pe nimic că aveau o fată de măritat şi vroiau să „priponescă” un inginer, aşa cum mă dădeam eu. Cu Marcel mă întâlneam în fiecare zi o lălăiam şi tăiam frunze la câini că nu aveam ce face. Într-o zi vine Marcel înfierbântat la mine:
– Ovidiule, am dat lovitura, în Abrud duminică e o chermeza, adică un fel de bal, şi prin unchiul meu am căpătat o invitaţie şi pot lua o persoana, care desigur vei fi tu. Acolo sigur că o să fie haleală pe săturate şi fără lovele.
– Ţi-a ieşit un porumbel din gura, vin bucuros căci îmi cam chiorăie maţele destul de des.
Abrud era un oraşel mai mare decât Câmpeni, chiar în creierii Munţilor Apuseni, un oraş de moţi, şi câţiva unguri să-i numeri pe degete. Desigur că oferta era cât se poate de atrăgătoare. Deci m-am îmbrăcat cu ce aveam mai bun, adică mi-am pus o cravată, căci alte haine nu aveam… Nu aveam decât, numai ce purtam zilnic pe mine (afară de cravată). Marcel era mai pricopsit şi avea un costum mai bun. Am luat „Mocăniţa” până acolo. Mocăniţa era trenuţul pitoresc pe linie îngustă care când mergea, mai ales la deal, răsufla din greu ca un moşneag şi scrâţâia din toate închieturile. Se zice că odată o bătrânică urca din greu cu desagii pe cărăruia de lângă calea ferată. Mecanicul îi zice:
– Matuşică, aruncă-ţi desagii într-un vagon şi opinteşte-te şi matale sus.
– Mulţămesc nepoate nu mă urc că sunt grăbită.
Acum aţi înţeles cam cum mergea „Mocăniţa”. Am ajuns la chermeza unde ne-a primit cu mult fast tipul care-l invitase pe Marcel şi care pare-mi-se era primarul Abrudului. Un tip rotofei, ca un polobocel plin cu varză murată. Masa era deja aranjată şi la o masa stătea cocoana lui, care arăta şi ea ca un butoiaş cu castraveciori. I-am lins respectoşi cazmaua, o labă grăsuţă cu degete scurte şi unghii patrate. Apoi ne-a prezentat la cele doua fete ale lor, cred ca erau gemene că semănau ca doua picături de zeamă de varză acră. Cocoana şi progeniturile nu s-au mai sculat de pe scaune ci ne-au întins graţios nişte mânuţe dolofane, care după cum am mai spus, le-am pupat cu zgomot… doar era în joc haleala care se vedea că era din belşug pe masă.
Locurile noastre erau rezervate, fiecare lângă una din urmaşele butoiaşului cu castraveciori. Fetele erau ruşinose pe semne că încă mai erau fete mari, emoţionate rău că ni se duse-se buhu’ că „unu-i inginer şi altu-i doctor”. Primarul se înfoia ca un curcan pe lângă noi să nu ne lipsescă nimic şi cred că în sinea lui ne prebăluia cam cum i-ar sta cu aşa gineri. Noi înfulecam de zor şi printre scurtele pauze dintre înghiţituri mai atacam viţeluşele de lângă noi care tăceau cu înverşunare. Hait, ne-am ars, cioroiul care era şeful tarafului anunţă „Damen Tango”. Butoiaşul cu varză murată sare ca ars şi vine la masa unde noi şi produsul amorului lui înfulecam cu mult spor, căci doar de asta veniserăm.
– Hai fetelor ce aşteptaţi e „Damen Tango” invitaţi băieţii la dans să nu se plictisească.
Fetele nu au avut încotro sau sculat de pe scaune şi s-au postat în faţa noastră, adică fiecare în faţa „victimei” ei. Vai ce-mi văzură ochii, probabil că aveau un defect din naştere, aveau nişte picioruşe scurte şi butucănoase… Lui Marcel partenera lui îi venea cam până la buric şi mie, a mea ceva mai sus, eu fiind puţin mai scund ca Marcel. Ne-a umflat râsul dar am mascat situaţia. Bietele fiinţe aveau un defect care nu se observa când stăteau pe scaun, ca de la şezut în sus erau normale. Nici nu le puteam lua pe sub braţ cum se ia la dans. Cred că cine ne-a văzut s-a strâmbat de râs. Noroc că deodată sună sirena de alarmă aeriană. Viitoarele noastre consoarte au tulit-o cu picioruţele alea scurte ale lor, şi toţi mesenii s-au „topit” ca prin farmec. Am ramas singuri la masa încarcata şi noroc că se stinsese şi lumina, că doar era alarmă aeriană…
Ce se întâmplase!? Peste munţi, din URSS, cam odată la două nopţi zbura un avion pricăjit pe care ruşii îl botezaseră „cucuruznic” către bandele de partizani ai lui Tito din munţii Jugoslaviei. Era o rablă care când zbura făcea „TÎR, TÎR, TÎR,TÎR…” de parcă ar fi cărat o roabă cu bălegar să o arunce pe aratură. Noi unşi cu toate alifiile, că de, aveam experienţa cu superfortăreţele zburatoare americane, nu ne-am speriat ci tacticoşi am început să cărăbănim ce era mai bun pe masă şi am umflat şi câteva sticle de vin. Am bagat totul într-o sarsana, că venisem pregatiţi, şi pe întuneric, pe nebagare de seamă am tulit-o către gară. Târziu a încetat alarma şi sau aprins luminile în Abrud, dar noi eram în Mocăniţă şi ne îndreptam spre Câmpeni.
– Ce părere ai Marcele? zic eu de colo, satisfăcut şi cu burta plină.
– Ce să zic Ovidiule…, răspunde „doctorul” ce se războia cu un copan maiestos de cocoş… şi pe săturate şi fără păcate!
Era în vara anului de graţie 1944, apoi a venit la 23 August „Eliberarea de sub fascişti”. Glorioasa Armată Sovietică în trecerea ei victorioasă ne-a învaţat câteva expresii ruseşti ca de pildă: „davai cias… iopt-foiu mati” şi celebrul „dalico Berlin?”. Cel ce pusese întrebarea era un uzbec janghinos cu patru ceasuri pe fiecare mână şi cu un deşteptator atârnat de gât… ce mâna o cotigă la care era înhămată o mârţoagă. Cred că le furase de la vre-un biet ţigan. Aceştia ne-au „eliberat” şi ne-au dat înapoi cu un secol… de va mai trece o generaţie până ne revenim.
