În exclusivitate pentru “Gândacul de Colorado”, actriţa MARIA ROMAN, absolventă UNATC şi Actors Studio, ne-a transmis gândurile sale din New York:
Când eram mică nu-mi doream să devin nimeni anume. Nu-mi doream nimic. În copilărie avem minunata posibilitate de a trăi în prezent şi de a ne bucura că suntem. Descoperim lumea pas cu pas, şi uite-aşa am învăţat că scap mai uşor dacă am un răspuns pregătit la sâcâitoarea întrebare ‘Ce vrei să te faci când o să fii mare?’ Mi-a fost uşor să o ia prin eliminare şi am zis că nu vreau să mă fac doctor sau învăţătoare poate pentru că acolo e concurenţa cea mai mare. Cred că am intuit genul de responsabilitate pe care mi-a fost dat să mi-o asum în viaţa asta: nu pe cea a corpului, nici pe cea a spiritului neapărat, ci pe cea a sufletului.
Acum înţeleg că am vrut de mică să devin ceva care mă face fericită. Şi am ştiut mereu că putem fi oricine vrem să fim. Am ales actoria pentru că este o aplicaţie practică a acestei dorinţe. De multe ori am avut senzaţia că am învăţat să trăiesc prin intermediul personajelor pe care le-am adus la viaţă. Un lucru e cert: actoria m-a vindecat de un nihilism foarte bine susţinut în anii pubertăţii şi adolescenţei timpurii. Viaţa merită trăită pentru că poate fi în atât de multe feluri. Din păcate majoritatea oamenilor se blochează şi se plafonează singuri în tot soiuri de obiceiuri.
Teatrul a fost creat cu scop socio-spiritual într-un moment glorios, când sistemul social nou creat atunci – democraţia – înseamnă bunăstarea generală a poporului. Tot atunci au fost create şi jocurile olimpice iar justiţia părea să fie oarbă la mită şi nu la adevăr. De atunci lucrurile s-au schimbat un pic dar principiul de catharsis trebuie readus în conştiinţa publicului. Avem acum mai mult ca oricând nevoie să ne purificam sufletul. Şi dacă lăcaşurile sfinte şi-au pierdut din valoare datorită instituţionalizării lor, atunci teatrul a rămas o posibilitate. Acum, în alt moment istoric, filmul câştigă din ce în ce mai mult teren pentru că oamenii sunt atât de lipiţi de televizoare încât realitatea de pe micile ecrane este de multe ori mai pregnantă decât ce se întâmplă cu adevărat în vieţile lor. Scopul meu ca actriţă este să ofer posibilitatea conectării prin empatie la sursa profund umană şi comună a sufletului. Prin frică şi milă în drame. Prin râs în comedii. Piesele şi filmele bune le conţin în general pe amândouă. Important este să ne amintim că trăim aceleaşi experienţe prin forme şi evenimente diferite. După ce am absolvit UNATC în Bucureşti, am venit în New York, unde am găsit un alt sistem, funcţionând mult mai bine. Am descoperit că oamenii au în esenţă aceleaşi probleme. Nevoile materiale sunt la fel de mari. Poate că aici se găseşte mult mai mult de muncă şi mai bine plătit, dar nu sunt convinsă că oamenii sunt mai fericiţi. Cred că sunt alte lucruri care ne lipsesc, şi cred că nu este vorba de “lucruri” neapărat. Şi nu cred că ne lipseşte cu adevărat decât viziunea.
Am vrut să studiez la Actors Studio pentru că mi-am dorit foarte mult să am acces la aceeaşi pregătire ca a lui Marlon Brando şi alţi mari actori. Cei trei ani petrecuţi acolo au fost o experienţă într-adevăr minunată pentru că se bazează pe ideea că noi actorii trebuie să ne cunoaştem foarte bine pe noi înşine ca să putem să lăsăm deoparte propriile obiceiuri, frici şi preconcepţii, să putem să le preluăm pe cele ale personajului. Am învăţat foarte multe lucruri extraordinare dar este ceva esenţial ce nimeni nu te poate învăţa: credinţa. În propria persoană, în faptul că totul este aşa cum trebuie ca să evoluăm spiritual, în faptul că ne putem schimba viaţa în orice moment în direcţia pe care ne-o dorim atâta timp cât încetăm să fim încontinuu preocupaţi de trecut sau de viitor. Arta este un ghid de mare nădejde în această călătorie spre centrul fiinţei noastre. Iar actoria este cel mai direct mediu, pentru că implică prezenţa umană. Acum înţeleg că de când am fost mică am vrut să mă fac actriţă.
