Era la amiază, şi soarele, moleşit de atâta vară, îşi răspândea leneş căldura latentă în toamna lui Septembrie. Autobuzul sosise de câteva minute în gară şi priveam peronul aşteptând să-mi întâmpin verişorul. Minutele, însă, treceau şi el întârzia, probabil prins în traficul infernal de pe autostradă. Aşteptarea mea, prelungită în paşi lungi pe asfaltul străin de Spania, mi-a mângâiat însă urechile cu graiul de acasă. Mi-am dat seama că limba română, şi numai ea, se despletea în nuanţe pline de armonie în auzul atât de însetat de vorbirea copilăriei mele. Eram departe de vatra unde m-au legănat basmele lui Ion Creangă şi melancolia iubirilor lui Eminescu. Şi totuşi, aceleaşi cuvinte ce au împodobit buzele iubiţilor mei scriitori colorau acum atmosfera stătută din peronul acesta al Spaniei… Într-un sens ciudat şi totuşi deosebit de familiar celor în care mai fierbe încă patria, mă simţeam acasă.
Eram străini unii faţă de alţii, eu şi românii ce îşi purtau cu uşurinţă pecetea dezrădăcinării, şi totuşi ne lega ceva cu lanţuri imperceptibile dar tari. Limba, sau acest „şirag de pietre rare”, ne încununa acum întâlnirile şi simţeam că devenisem parte din acest tablou grandios a tot ce defineşte ideea de român. Îi ascultam în umbră pe aceşti fraţi de zicală, reţinută în a-mi dezvălui identitatea de româncă. Ce vor crede, oare, dacă m-aş alătura oceanului lor de cuvinte? Aş fi, poate, ca un val spart pe un mal străin? Vor râde, poate, de îndrăzneala mea, sau mă vor primi în cascada lor de românisme, de gesturi şi deprinderi născute la rădăcinile Carpaţilor? I-am ascultat mult timp, şi inima îmi bătea cu mai multă tărie. Era ca o reîntrupare a graiului într-un loc rămas gol de multă vreme.
Erau discuţii banale, relatări ale unor lucruri de rutină, bucurii de reîntâlnire, aşteptări de îndrăgostiţi… N-aveau importanţă, pentru mine, banalităţile lor erau ca aurul – aurul reîntâlnirii cu patria… Fusesem prevenită să nu intru în discuţie cu fraţii mei de limbă – i-aş deranja din rădăcinile lor deosebit de slabe, în transplantarea lor pe pământul lui Cervantes. În Canada ar fi normal să intri în vorbă cu cei care îţi vorbesc limba şi deseori ai şansa să-ţi zideşti o relaţie trainică. Să fie, oare, mai acută durerea dezrădăcinării pe pământul Nord-Americii? Într-un târziu, a apărut verişorul meu, cu portbagajul plin de scuze. „Traficul!”, mi-a gesticulat mâna lui cu nerăbdarea tipică de român sau balcanic. „Nu te îngrijora”, i-am răspuns cu un zâmbet jumătate românesc, „eu sunt deja acasă”. Îmi dădusem seama, în meditaţiile aşteptării mele, că şaptesprezece ani de străinătate nu au fost destul de lungi ca să şteargă neliniştile lui Eminescu din mine. Aici, pe peronul spaniol, cufundată ca în trecut, în haos sau zgomotul de fond al conversaţiilor româneşti, românca din mine s-a eliberat. Era ca o ieşire a celei din mine spre o identitate de multă vreme suprimată.
