dsc

dscGrãdina Ioanid
Printre vechile grãdini bu­curestene care existã si astãzi este si cea cunoscutã sub numele de Grãdina sau Parcul Ioanid.

Primele informaþii istorice despre zona Ioanid vin de la sfârºitul secolului al XVII-lea ºi se leagã de numele ceauºului David Corbea, un ofiþer al lui Constantin Brâncoveanu, ardelean de origine, care probabil a trãit aici. Tot el a ridicat în mahalaua Ceauº David, aflatã atunci la marginea oraºului, o bisericã de lemn care a ajuns sã fie cunoscutã ca Biserica Icoanei, pe locul unde se aflã astãzi Grãdina Icoanei.
Înainte de a fi devenit proprie­tatea librarului Ioanid (1818 – 1906), aceastã grãdinã era cunoscutã sub numele de Breslea, menþionatã de Anton Pann, de Ion Ghica dar ºi de Nicolae Filimon în romanul „Ciocoii vechi ºi noi”.
Grãdina se afla la marginea oraºului ºi era destinatã în gene­ral petrecerilor cu lãutari, fiind locul predilect al cuplurilor de îndrãgostiþi. Librarul ºi editorul George Ioanid, care era proprie­tarul uneia dintre primele librãrii din Bucureºti, pe Calea Victoriei, a cumpãrat terenul în 1856 de la marele agã Panã Bãbeanul, pentru 2100 de galbeni.
George Ioanid a transformat-o într-o grãdinã de pomi fructiferi ºi de legume, de aici fiind aprovizionate pieþele capitalei. Parcul Ioanid de astãzi este doar o parte din marea grãdinã care se întindea de la capãtul dinspre centru al strãzilor Polonã ºi Þãranilor (astãzi Aurel Vlaicu). În 1871, grãdina din strada Polonã nr. 104 oferea spre vânzare pomi, fructe, legume ºi viþã de vie. Dupã ce librãria a dat fa­liment, George Ioanid a încercat sã se asocieze cu Banca Marmorosch Blank în vederea construirii unui cartier rezidenþial. Acest plan, încredinþat arhitectului Ion Mincu, fondatorul stilului naþional românesc, nu a fost însã concretizat. Dupã moartea lui George Ioanid, în 1907, moºtenitorii acestuia au vândut proprietatea Primãriei Capitalei.
Grãdina Ioanid, cu serele sale încãlzite, cu pomii sãi roditori din specii renumite a dispãrut, dar bucureºtenii se mai pot plimba ºi astãzi prin Parcul Ioanid, denumirea lui actualã fiind Parcul Ion Voicu.

Grãdina  Giafer
Pe Podul de Pãmânt, Calea Plevnei de azi, la intersecþia cu actuala stradã Vasile Pârvan, se afla vestita Grãdinã a lui Giafer. În mijlocul unei livezi de nuci, un turc, pe nume Giafer, a deschis o cârciumã, iar bucureºtenii veneau „La Giafer” sã petreacã de Sfântul Toader, de Sânziene ºi de Carstovul Viilor.
„Se îndreptau bucureºtenii spre Giafer cu paporniþele doldora de mâncare, cu ploºtile ºi damigenele pline ochi…” scriu cronicile vremii. De Sfântul Toader, în Grãdina Giafer, bãrbaþii îndeplineau un ritual ciudat: datul câinilor în tãrbacã. Acest supliciu la care erau supuse bietele patrupede însemna legarea lor cu sfori ºi rãsucirea în aer cu mare iuþealã pânã când animalele ameþeau, spre distracþia generalã. Aceste obiceiuri au persistat pânã în anul 1934, când au fost interzise de „Societatea pentru Protecþia Animalelor”.
Grãdina Giafer, în care se petrece acþiunea unui capitol din romanul „Ipsilant ºi Tudor” de Gr. H. Grandea (Grãdina Giaferului, în „Albina Pin­dului”, II, 1869, p. 85.), era situatã „peste drum de biserica Sfântul Constantin de pe strada cu acelaºi nume” (localizarea îi aparþine lui I. Roman). Grãdina lui Giafer a existat pânã târziu, iar Constantin Bacalbaºa îºi aminteºte cã vara, cu câþiva ani înainte de 1877, „cine rãmânea în Bucureºti se mulþumea cu grãdinile Stavri ºi Raºca, dacã era din lumea bunã, sau cu Giaferul, grãdina cu cai, leul ºi cârnatul, dacã era de a doua mânã.” (Bucureºtii de altãdatã, vol. I, ediþia a II-a, Bucureºti, 1935, p. 72)
Autorul descrie ºi câteva obiceiuri ale bucureºtenilor care se adunau în grãdinile Breslea, Barbãlatã, Ciºmigiu ºi Giafer. Acolo, fiecare cap de familie îºi întindea masa ºi împreunã cu amicii beau ºi mâncau, dupã care învârteau o horã strãmoºeascã dar ºi dansuri vesele. Bãtrânii stãteau rãsturnaþi pe iarba verde sub umbra deasã a copacilor ºi fumau. Tinerii se aruncau „cu exaltaþie în arena danþului”. Când trecea furia dansului, toatã „compania se punea pe bere ºi pe mâncare, râzând ºi gesticulând ca niºte nebuni”.

Grãdina lui Scufa
Pe Podul de Pãmânt – Calea Plevnei de astãzi – pe malul drept al Dâmboviþei, în zona unde se aflã proiectata construcþie Dâmboviþa Center, între podurile Eroilor ºi Cotroceni, era Grãdina lui Scufa, cu arbori seculari, alei ºi ronduri de flori.
Pânã în anul 1850, aceastã grãdinã era loc de întâlnire pentru protipendada oraºului. Atunci când dorea sã ofere o petrecere pentru oaspeþi de seamã, Alexandru Ghica (1834–1842) îi invita în aceastã grãdinã.  Aici cântau tarafuri de þigani, dar ºi cântãreþi renumiþi în epocã. Dintre care cei mai cunoscuþi erau Paul Nãnescu ºi Chiosea „fiul dascãlului de frica cãruia a fugit Nicolae Filimon de la ºcoalã”. (Ion Ghica, Opere). Când boierii vroiau sã mãnânce pe la grãdini, ceea ce se întâmpla rar, preferau grãdina lui Scufa, scrie Nicolae Filimon în „Ciocoii vechi ºi noi”. Sufletul acestor petreceri era celebrul Anton Pann care, cu glumele ºi vorbele lui de duh, delecta participanþii.
Uneori se alãtura tarafului de lãutari, interpretând împreunã cântecele de petrecere la modã atunci. În unele relatãri de epocã se afirmã cã domnitorul, când mergea la plimbare, mai ales noaptea, îl chema pe Anton Pann ºi „îl þinea în butcã lângã el, pentru a-i cânta cântece de lume”. Ulterior, aceastã grãdinã a intrat în proprietatea lui Constantin Câm­pineanu. Grãdina lui Scufa este menþionatã  ºi în lucrarea lui Dimitrie Papazoglu „Istoria fondãrei oraºului Bucureºti”, capitolul IX.