Credeam că știu suficient de multe lucruri despre Udești de la prietenul meu originar din acest sat bucovinean, dar „măritat” în Teleormanul regățean, scriitorul Constantin T. Ciubotaru, mai ales că realizaserăm, împreună, o carte de „Convorbiri (in)discrete”, în care, nolens, volens, udeșteanul mi-a făcut multe confidențe despre copilăria petrecută în acele locuri mirifice, fără să mai amintesc despre volumele sale de amintiri referitoare la locurile de unde a purces în viață. Totodată, nu credeam că voi mai avea prilejul de a cunoaște și alte aspecte legate de satul natal al prietenului meu, până ce acesta nu mi-a împrumutat o carte referitoare la alte fațete ale acestei comunități, mai ales fapte, întâmplări cu și despre dascălii de vocație care au ținut dreaptă făclia apostolatului, ca luminători ai pruncilor udeștenilor încrezători în menirea acestora de a le îndrepta mintea copiilor lor spre lumina cunoașterii.
Mai în glumă, mai în serios, prietenul CTC îmi spunea că Udești este „capitala literaturii române”, cu cel mai mare număr de literați raportat la numărul de locuitori, din moment ce de aici „au luat cu asalt citadela literelor”, inaccesibilă pentru mulți dintre cei ce au bătut la porțile „gloriei” literare, reușind să-și înscrie numele în galeria celor mai apreciați scriitori bucovineni (în ordine alfabetică), Valeria Boiculesi (delicata creatoare a versurilor pentru copii), Constantin Călin „cel mai avizat cercetător al vieții și operei lui George Bacovia” (Vasile Spiridon), remarcabil în tetralogia dedicată poetului simbolist, Valeriu Cimpoeș, veteranul de război, care și-a iubit atât de mult satul prezent în toate cărțile sale („Cât de drag îmi este satul meu!”), Mircea Motrici, numit de Alex Ștefănescu „poet al reportajului”, impresionat de cartea sa, „Fereastră spre inima Bucovinei”, pe care o numește „Descriptio Bucovinae”, Liviu Popescu, poetul convins că „poți să fii scriitor dacă ai o doză de talent, de cultură”, Gavril Rotică, „poet înnăscut care oficia în altarele matriarhale ale continuității” (Ion Drăgușanul), Constantin Ștefuriuc, „adolescentul fragil și surâzător de altădată, devenit, ca poet, „simbolul exuberanței lirice, al vitalității și purității adolescentine” (Ion Beldeanu), creația sa fiind „expresia unui spirit genuin și iscoditor” („Literatura română contemporană”) și, nu în ultimul rând, prietenul meu udeșteano-roșiorean, Constantin T. Ciubotaru, cel pentru care „scrisul e un talent”, iar cuvintele sunt „cărămizile din care se face o carte”, fiindcă ele sunt niște „pitici pe creier”. Desigur că lista poate continua, dar trebuie să remarcăm faptul că activitatea spirituală a acestui sat se află sub semnul celor doi academicieni, Haralambie Mihăescu și Eusebiu Camilar, acesta din urmă fiind scriitorul care „a divinizat satul bucovinean ca să-l poată iubi până la capăt” și a cărui lirică este „un fel de floare pe care strălucește polenul miturilor străvechi”, mai cunoscut ca prozator, supranumit „Everestul Bucovinei” (Ion Drăgușanul).
Binecuvântarea spirituală asupra acestui sat nu s-a oprit la cei de mai sus, întrucât, spre marea și mai mult decât plăcuta mea surpriză, eu, un profesor de limba și literatura română din Câmpia Burnasului, am primit o carte de la un coleg de breaslă din Udeștii Sucevei, un prozator prolific, EMIL SIMION, artist desăvârșit al cuvântului, ce se înscrie, fără doar și poate, în tradiția literară inestimabilă a Bucovinei, așa cum se observă în volumele sale de proză, teatru, poezie, publicistică, cu numeroase premii la festivaluri de profil și acordate de reviste din țară și din diaspora. Chiar dacă nu am cunoscut (și nu cred că voi ajunge să le cunosc vreodată) inegalabilele „nopți cu lună și dimineți cu rouă” de la Udești, atât de admirate de scriitor, sunt sigur că profesorul de română și directorul coordonator al școlilor și grădinițelor din acest sat populat de descendenții răzeșilor lui Ștefan cel Mare este unul de vocație, atașat școlii, învățăceilor udeșteni și părinților acestora.
Calitatea de dascăl, completată cu cea de scriitor având, în ambele ipostaze, preocupări pentru cunoașterea vieții sub toate aspectele ei, se reliefează în publicistica și în proza sa, acestea din urmă inspirate din realitățile văzute și trăite în mod direct, scrierile sale evidențiind stările sale interioare, simțămintele și gândurile unui om care le trăiește plenar în acest spațiu plin de legende și care le transfigurează cu măiestria artistică a unui om binecuvântat cu harul povestirii.
Literatura memorialistică este îmbogățită de scriitorul Emil Simion cu o atractivă și inedită carte, „Mă cheamă amintirile…” (Editura George Tofan, Suceava, 2018), având ca sursă de inspirație cei aproape douăzeci de ani de dăscălie, așa cum menționează însuși în textul de debut al volumului („Un impuls neașteptat”): „Aducerile aminte, adesea stăruitoare ale acelor ani, mă însoțesc de fiecare dată când dorul zboară spre Udești – a doua mea casă de suflet, cu poarta larg deschisă și primitoare”.
În rememorarea amintirilor se observă, din capul locului, tonul glumeț, umorul, uneori ironia fină și chiar autoironia, asigurând, astfel, o lectură plăcută, atractivitatea cărții fiind asigurată de acele întâmplări specifice mediului didactic și celui rural în care se petrec și la care participă persoanele, devenite personaje prin talentul cu care autorul le creionează din câteva tușe ori le portretizează, în mod direct sau indirect sesizând limbajul specific fiecăruia, comportamentul lor în diverse împrejurări sau în relațiile cu cei din jur, verosimilitatea și veridicitatea faptelor fiind la ele acasă. Dincolo de aceste aspecte, trebuie să remarcăm autenticitatea textului, din moment ce, dincolo de nararea întâmplărilor la persoana întâi, însuși autorul apare ca personaj al aproape tuturor episoadelor surprinse, desigur, cele mai semnificative pentru a evidenția caracteristicile comunității rurale în care se petrec și de care a rămas legat sufletește pentru totdeauna, deoarece numai acolo a putut „să guste în prag de dimineață din cel mai frumos răsărit de soare de după Oadeci sau din serile cu lună ce au aici un farmec aparte”.
Sunt rememorate lecții deschise sau normale, inspecții școlare, activități sportive (jocul de handbal în care un ignorant al acestuia se face de râs și trebuie să onoreze pariul, „furtul” armelor de la miliție) sau tradiționale (nunta prietenului său, desfășurată conform obiceiurilor locale), aniversările zilelor de naștere sau ale onomasticilor colegilor de cancelarie, relația cu reprezentanții puterii, unii apropiați de colectivul didactic, cum este însuși primarul comunei, alții obedienți, precum inspectorul școlar, reprezentând „forța draconică a unor activiști de partid”, care vine cu idei bizare în organizarea istovitoarei și inutilei practici agricole (inițiativa, cel puțin năstrușnică, privind completarea bazei furajere a C.A.P.-ului de către elevi prin strângerea de frunze din pădurea apropiată), agapele organizate ad-hoc de către cadrele didactice, prilej de taclale, de glume și de distracție în timpul liber. Acestea sunt doar câteva dintre aspectele surprinse de scriitorul jovial aflat în mijlocul evenimentelor, uneori chiar inițiatorul lor, al „ideilor năstrușnice” sau al „năzbâtiilor cu final neașteptat” (ascunderea plitei sub covorul din cancelarie, de exemplu) ori chiar „victima” unor asemenea farse (i se cere să plătească usturoiul și țuica luate de către doi colegi în numele său de la un consătean sau gluma cu paltonul pe o vreme toridă), întâmplări care, chiar dacă par comune tuturor cancelariilor profesorale din mediul rural, au o semnificație aparte, deoarece la ele au participat oameni care „au știut să se bucure, să sărbătorească, să se distreze în modul acela curat și sfânt”.
Deși cu caracter memorialistic, volumul poartă amprenta unui stil original, asigurat de proprietatea, corectitudinea și claritatea termenilor, astfel încât nonficționalitatea genului este estompată de măiestria artistică a unui prozator talentat, cartea căpătând valențe literare indeniabile.
Este de remarcat căldura sufletească, dragostea și dorul de locurile în care simțea o „adevărată desfătare” să stea de vorbă cu oamenii din sat, descoperind, cu mare satisfacție, „plăcerea și talentul unora de a povesti, de a pronunța unele regionalisme”, astfel încât în dialogul cu ei, să descopere „frumuseți nebănuite”. Îl recunoaștem aici nu numai pe profesorul de română interesat de varietatea lexicală și semantică a graiului moldovean, ci și pe scriitorul dornic să cunoască și valoarea expresivă a limbii, fără a-l uita pe omul care „prinsese rădăcini adânci” în „spațiul în care m-am născut a doua oară”, după cum mărturisește la sfârșitul cărții, cel atât de apropiat de „satul bucovinean” care i-a dat „trăiri înrâurite cu stelele” și acel „echilibru sufletesc”, conectat „profund la pulsul vieții satului”.
Cartea lui Emil Simion, dincolo de partea anecdotică, este una care invită la reflecție, la înțelegerea specificului procesului de învățământ în mediul rural, personajele putând fi modele pentru cadrele didactice din generațiile mai noi, pentru felul în care au înțeles să țină sus făclia științei și să-și educe elevii în spiritul valorilor morale ca binele, frumosul, dreptatea și adevărul. Mie unuia mi-a redeșteptat nostalgic amintirile din mulții ani petrecuți la catedră, regăsindu-mă printre „colegii” autorului și în multe dintre întâmplările la care aceștia au participat, ceea ce înseamnă că scriitorul a știut să selecteze pe acelea cu caracter de generalitate, și acest lucru evidențiind talentul său.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
