În lunga, foarte lunga mea carieră universitară, întâlnirea cu mult regretata Amita Bhose a constituit un moment cu totul singular. Începând de la prezenţa ei uşor exotică, de la silueta graţioasă şi mişcările delicate dar sigure, până la ochii vii, pătrunzători, şi glasul cu modulaţii muzicale întrerupte din când în când de un hohot de râs care avea şi o imperceptibilă ironie, Amita sugera de la început o personalitate puternică, în ciuda fragilităţii ei. Mi se pare că mi s-a adresat în engleză, o engleză impecabilă, cu accent, fireşte, indian. De altfel, stăpânea, cu perfecta ei discreţie, o frumoasă cultură engleză. De câte ori mergea în Anglia (avea acolo un frate cu o bună situaţie materială), îmi trimitea ilustrate din locurile legate de existenţa marilor poeţi pe care ştia că-i iubesc.
Ne-am apropiat foarte repede. Calitatea umană, intelectuală şi spirituală şi, mai cu seamă, scopul venirii ei în România m-au făcut să o preţuiesc de la început. O indiană aparţinând unei distinse şi cultivate familii din Calcutta, cu studiile superioare încheiate, a descoperit pe Eminescu după două vizite în România şi a hotărât să se dedice cercetării lui şi să facă o teză de doctorat despre el. Bineînţeles, a avut de înfruntat dificultăţi mari din partea familiei şi soţului (tot o persoană de calitate, al cărui frate a fost ambasador la noi în ţară). Când a ajuns în România în 1971, Amita purta încă numele de Ray. A susţinut-o în hotărârea ei, după câte mi-a povestit mai târziu, un vis în care zeiţa (Mama Kali, cum îi spunea ea, foarte credincioasă) îi poruncise să plece să-şi îndeplinească misiunea.
Începuse deja să traducă, timid, din Eminescu în limba bengali chiar de la Calcutta. În România însă ajunge să stăpânească perfect limba noastră, aşa încât, pe lângă aceea de traducător, o capătă şi pe aceea de critic şi exeget al textelor. Treptat, Amita a intrat în viaţa culturală românească, încercând, conform percepţiei sale despre cele două culturi, indiană şi română, să descopere publicului românesc aspecte importante şi expresive ale vieţii şi spiritualităţii subcontinentului asiatic. Organizam împreună, mai întâi la Institutul G.Călinescu, al cărui director eram, şedinţe de lecturi comparate din Tagore şi Eminescu, conferinţe despre poezia indiană sau despre alte subiecte care interesau deopotrivă India şi România. Datorită Amitei, Institutul a avut-o oaspete pe Maitreyi Devi (cum o numea discipola sa, care, de altfel, a informat-o despre cartea lui Mircea Eliade a cărei eroină era), cu o conferinţă despre poezia indiană şi cu precădere despre Tagore, maestrul, “guru”-ul său. Tuturor acestor împrejurări, Amita le dădea o nuanţă de sacralitate. Îmbrăcată în “sari”-urile sale de o nobilă eleganţă, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru a oficia pe altarul artei, ea ardea beţişoare de santal, creând în sală o aură parfumată, potrivită deopotrivă poeziei, muzicii, dansului, teatrului. La insistenţele ei, ambasada indiană organiza din când în când festivaluri de muzică şi dans tradiţional, spre delectarea estetică foarte rafinată a spectatorilor.
Entuziasmului său sincer, atât de adânc, autorităţile româneşti au răspuns însă incredibil de neelegant, ca să folosesc un eufemism. Au urmărit-o întruna, cu neîncredere, cu suspiciune chiar. Iar în 1977, în momentul în care Amita a făcut gestul supremei iubiri faţă de România, cerând cetăţenia ţării pentru care-şi părăsise patria, răspunsul a fost negativ la început, însoţit de hărţuiala unor întrebări stupide şi ofensatoare. Abia după doi ani, în 1979, primeşte domiciliu stabil în România. Dar ea a mers neclintită mai departe. A susţinut teza despre Eminescu în 1975, a căpătat, în 1978, un mic post de suplinitor la Catedra de limbi orientale, pentru a preda sanscrita şi bengali. Apoi a lucrat în colectivul însărcinat cu editarea operei eminesciene, ceea ce i-a dat prilejul cunoaşterii adâncite a poetului, a gândirii sale. Şi a început să publice pagini de analiză a textelor lui antume şi postume, a însemnărilor de pe manuscrise, a variantelor, cum numai puţini eminescologi au izbutit. Cu o acirbie de om de ştiinţă şi cu o intuiţie ascuţită a contextului, Amita a deschis un unghi de perspectivă comparatistă între spiritualitatea indiană şi română, cum nu se mai întâlnise până atunci. Şi nu numai în ceea ce îl priveşte pe Eminescu. A tradus, tălmăcind şi sensurile textelor în pagini de critică excelente, proverbe româneşti alăturate produselor înţelepciunii indiene; a tradus Iona a lui Sorescu, dându-i o interpretare de o înaltă spiritualitate.
Pe lângă traduceri, scria articole în presa română şi indiană, ţinea conferinţe şi mai cu seamă preda, în modeste posturi la Universitate, limbile sanscrită şi bengali. Avea o audienţă impresionantă. Şi poate acest fapt a contribuit la dificultăţile tot mai sporite care s-au ridicat în calea activităţilor sale universitare. Invidii, resentimente, complexe ale unora şi altora care râvneau la măruntul ei post, probabil, s-au revărsat asupra fragilei persoane a Amitei. Din 1986 au început hărţuilelile; ba se încearcă retrogradarea de la postul de lector la cel de asistent ba, în 1989, se dă cursului ei statutul de facultativ* (cursului de sanscrită şi bengali), în vreme ce cursul de hindi rămâne obligator, dar fără a avea cadru didactic de specialitate. La sfârşitul anului, postul i-a fost chiar desfiinţat, în ciuda tuturor memoriilor sale la conducerea Universităţii şi a Ministerului Învăţământului. Înfiinţarea unui Centru de Studii şi Cercetări Indiene, cerută presant de oameni de cultură şi de studenţi în 1990, se anulează în 1991. Şi ca să poată să-şi câştige totuşi existenţa, această intelectuală de înaltă calitate care nu mai avea alt mijloc de subzistenţă a cerut transferarea la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, a cărei vice-preşedinte fiind, i-am aprobat-o, în 1991.
După o călătorie în India, pentru adunarea de material, a revenit în România. Se strânseseră prea multe suferinţe, prea multe umilinţe în sufletul ei mare şi trupul a cedat. Ficatul bolnav a necesitat o operaţie care, nereuşită, pune capăt nobilei şi chinuitei vieţi a Amitei Bhose, la 24 octombrie 1992.
Imaginea ei îmi este foarte vie în minte şi în suflet. Dar de câte ori o evoc, mi se strânge inima şi nu pot evita un sentiment de vinovăţie, nu pentru mine personal, ci pentru ţara noastră pe care ea a iubit-o poate mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei.
Binecuvântată să-i fie amintirea!
——————————————-
* Cursurile de limba bengali și de limba sanscrită au avut întotdeauna statut facultativ. Confuzia doamnei Buşulenga cu statutul obligatoriu vine, cu siguranță, din faptul că studenţii studiau aceste două limbi cu seriozitate iar rezultatele lor depăşeau nivelul unei discipline oficiale. (Carmen MUŞAT-COMAN, director editorial al volumului „Manual de limbă sanscrită”, Editura Cunumi de stele, Bucureşti, 2011)
