AMNISTIA ȘI GRAȚIEREA

Trebuie să fim tâmpiți ca să credem că amnistia și grațierea cerute de pesede nu sunt cu adresă pentru Dragnea, acest țăran. Toate căsuțele lui Iohannis ar putea încăpea în casa teleormăneanului parvenit, antieuropean, grobian și necivilizat.

Dăduseră și ceaușeștii drumul unor deținuți. De re-umplură țara cu hoți. Pe la un 23 august știam prea puțin despre asta, căci altfel nu mă aventuram, cu bicicleta semi-curse, într-o destul de lungă călătorie, de la Timișoara la o cabană din Padeș. Adică plecarea în zori, pedalarea rapidă spre Lugoj, de acolo pe un drum prost care ducea la orașul Nădrag. Pe atunci mai exista acolo o fabrică, făceau lanțuri pentru industria minieră. Directorul fabricii îmi spusese odată, când i-am luat un interviu, „noi aici facem lanțuri mari și mici, pentru toată lumea”. Nu mi-a spus dacă și pentru deținuți.

Era zăpușeală și când am ajuns la cotitura spre munte, m-a tentat un pârâu limpede și rece, ca să fac o baie. Era bine, pustiu, natură curată. Când să trag bermudele pe mine, apărură trei inși. Îmi vorbiră destul de politicos, cerându-mi niște bani. „Nu trebuie să ni-i dai toți. Mai lasă-ți și ție. Noi venim de la miticica, din Mehedinți și n-am mâncat nimic de trei zile.” N-am ezitat să-mi scotocesc portmoneul, mai ales că am văzut la fiecare ins câte un cuțit de vânătoare la brâu. Mi-am pus restul de haine în rucsac și am șters-o rapid. A început, în fine,urcușul spre cabana-punct terminus.

-Dacă nu vă e cu supărare, unde intenționați să mergeți, mă întrebă un muncitor forestier care-și prăjea niște slănină lângă o cabană improvizată. Da, la „Căprioru`”, cu bițiclul e cam nu știu cum…Dar să aveți grijă, că văzui că sunteți singur, prin zonă s-au aciuit niște „băieți”, din ăia cu liberarea…Ne-au ocupat o cabană forestieră, ceva mai jos de aia turistică. Aveți grijă pe unde umblați, că s-ar putea să rămâneți fără mândrețea aia dă bicicletă…
M-au trecut fiori. Să plec înapoi, de aici, de la numai un kilometru de cabană? Fie ce-o fi. Ce-ar putea să se întâmple? Nu prea aveam bani, așa că…Mi-am luat bicicleta în brațe, o „Ukraină” ușoară, din aluminiu, și am urcat pe un drumeag noroios. Începea să se întunece. În preajma cabanei am privit cu atenție împrejurimile. Nici urmă de turist, pustiu, clădirea era luminată discret de la generatorul care se auzea bâzâind. Fie ce-o fi. Am intrat în clădirea de lemn. „Gestionarul” stătea cu o pușcă de vânătoare în poziție de tragere. Am ridicat o mână, în cealaltă păstrând bicicleta.
-…Și iacătă ni-s mai mulți acum, glumi omul de la cabană. Mâna jos, domnule, iacă, fac și eu pe paznicul de pușcărie. Numai bine ce ați venit, o să vă rog să serviți masa și să mergeți la culcare, că eu trebuie să opresc generatorul, ăsta de ne face lumină. Mai este un turist, care și-a lăsat mașina jos și doarme acum de obosit. Și o fată, năroadă, a trecut peste munte singură. Asta o primit amnistie și stă la bar cu niște sticle de bere…Va fi cam beznă, dar e lună plină. Aveți o cameră sus, la mansardă, plină de paturi goale…E mai sigur. De ce e sigur? Primesc mai nou niște vizite, bărbați care au zile multe de pușcărie în spate. Vin și-și iau băutură. Au văzut că am pușca mereu asupra mea. Sunt destul de liniștiți. Și-au găsit în vale, către Luncani, o cabană pustie, abandonată de forestieri, în care locuiesc și atâta tot. Se vede fumul ieșind de acolo, o să vi-l arăt dimineața. Nu știu de unde fac ei rost de alimente, că de lucrat nu cred să găsească pe aici ceva. Poate taie lemne, la forestieri…
I-am spus cabanierului că am în plan să cobor prin Luncani, ar fi fost prea monoton să cobor tot prin Nădrag. Iar de acolo spre Făget, unde aveam să fac un popas de o zi și apoi înapoi la Timișoara. Mi-a răspuns că există un drum ocolitor, pot evita cabana de jos pe o cărare a oierilor. Cu asta mi-am terminat ziua și urcam în odaia de sub acoperiș cărând bicicleta, încuiată, pregătindu-mi lanternele și desfăcând o conservă de costiță cu fasole.

După un timp lumina s-a stins, motorul nu mai vuia și o liniște ca la început de lume m-a învăluit. Jos cabanierul zdrăngăni un timp lacăte și lanțuri, închise obloanele de lemn și rămase de veghe. Îmi bate cineva la ușă tocmai când eram gata să intru sub pătură. Deschid și iată o tânără, lejer îmbrăcată, care-mi bagă lanterna în ochi și ține în mână o plasă cu sticle de bere.

-Apoi pe mine să mă scuzați, dar mi-e teamă să stau singură. Mai ales cu atâta bere. Poate v-a spus cabanierul…

-Da, poftim, e spațiu destul…

-Așa un băiat bronzat! Voi, orășenii stați mult la soare. Eu am stat cam mult la umbră, doar pentru că am furat o foarfecă de croitorie dintr-un magazin. Și n-am mai văzut de mult băieți, așa, ca matale…Și sportiv.

I-am răspuns că nu-s deloc sportiv, dar că bicicleta face mușchi. Eram puțin consternat. Ea puse pe masa de lemn niște lumânări, că doar nu era să bem bere la lumina lanternelor. „Este grozav de cald și e deja miezul nopții”. „Ar trebui să ne bucurăm, suntem totuși la munte”. Dialogam prostii, banalități. „Ăla de jos nu ne aude, cred că doarme la intrare, în sala de mese, păzind. După ce băga în el o sticlă de coniac, l-am auzit sforăind asurzitor”, zise ea.

La un moment dat am deschis geamlâcul și am ascultat liniștea pădurii din jur. Mi s-a părut că aud pași, cineva dădea târcoale cabanei și se uita în interior, prin crăpăturile obloanelor. Pe bune, nu era fantezia mea. „O fi probabil unul din cei de jos, mai vrea băutură, dar cred că mergea pe mai multe cărări, semn că-și făcuse și ăsta plinul”. „A plecat repede, intrând în bezna pădurii. Acum, afară nu mai mișca nimeni…Doar noi doi”, spuse ea clătinându-se…

…A fost o noapte romantică. După vreo două ceasuri berea era terminată, fata dormea. Mi-am pregătit cuțitul de vânătoare, îl aveam de la tata, am urcat în patul scârțâitor și organismul meu tânăr mi-a oferit un somn cam lung...

A doua zi am observat că rămăsesem fără trening, bascheți și alte veșminte plus conservele. Rucsacul era acolo, gol. Noroc că îmi pun întotdeauna pormoneul sub pernă iar bicicleta era încuiată. Am coborât, desculț, doar în bermude și maiou.
Dimineața era însorită, cabanierul fierbea un „nechezol”. „Aia s-o cărat, a fugit pe fereastră, eu încă dormeam…Te-a lăsat fără blugi”, glumi el ca un cretin, în timp ce-mi pregătea merinde pentru drum. Niște friptură cu miros vechi, pe care, după ce-am plătit-o am și aruncat-o. Omul mi-a arătat drumul oierilor, mi-am pus rucsacul gol, doar cu un cuțit în el și am pornit-o în viteză la vale. Am pus frână doar când am ajuns în mijlocul unei turme, care cobora și ea. M-am atașat de cioban și i-am spus că am ceva emoții în legătură cu cei de la cabană. „Apoi, domnule, sunt și ăia niște necăjiți, vai de cu…u` lor. Dar putem merge, iac-așa, amândoi, mereuț, că s-ar putea să le vină în minte să-ți ia bicicleta…”
Jos, lângă sat, am găsit o lizieră, chiar lângă firul cel îngust al râului Bega, departe de case și oameni. Cabana cu „necăjiți” rămăsese undeva, în urmă, pe un deal, în pădure. M-am încredințat că nu fumegă și mi-am propus un popas.

Cerul fierbea din nou, așa că m-am așezat în iarba cea frumos mirositoare, la plajă…Mai să adorm, când am auzit glasuri. M-am trezit înconjurat de un grup de săteni, unii cu bâte, alții cu câte-o armă de vânătoare. „Cine ești dumneata și de unde vii? Să ne spui imediat, că vine și tovarășul milițian…Ești cu ăia din cabană?”
Nu știu de ce și-au putut imagina acei oameni că aș fi un „grațiat”. Aveau în față un tânăr cu păr lung, în bermude elegante, bronzat și ședea pe roata din spate a unei biciclete scumpe. Doar nu intenționam să le fur găinile sau altceva. Mi-am scos toate legitimațiile și le-am arătat țăranilor, trecând de la unul la altul. Carnetul de membru al Uniunii Scriitorilor, legitimația de presă internațională, cea de la redacție. Am citit pe fețele lor stânjeneala. Mulți nici nu știau ce reprezintă carnețelele alea, oricum nu erau ceva care să aducă a permis de „liberare”. Apoi mi-au urat „drum bun” și „aveți de grijă!”, eram, la drept vorbind, sătul de situația în care șeful statului și-a băgat națiunea, care națiune își lua singură măsurile pentru a-și păzi de hoții liberi avutul. Am pornit în viteză, fără frână, pe drumul care cobora aproape opt kilometri până la Tomești. N-am mai întâlnit pe nimeni pe acest traseu. Era ciudat de pustiu, în preajma zilei de 23 august…