(Ana lui Manole este mesajul divin că temelia existenţei în mitologia geto – dacilor sunt femeile).
Doamne, Doamne, cum mă bate frica de singurătate, spaima de eternitate, sub cerul fără cuvânt, mult merg singur și mărunt.
De-ar cădea cerul pe mine, nu întreg, ci o câtime, nici pulbere n-ar rămâne, căci cât praful se văd munții înalții și cărunţii, iară eu pe lângă ei nu ma văd în ochi la zei.
Numa toc de zidărie de-aș face să-i mânie, numa de zidesc şi eu mă semăn cu Dumnezeu.
Pe Argeș în jos, sau pe alt râu frumos, Ana cum tot vine calcă parcă-n sine pe-ndelungi coline,
Nimeni nu o cheamă, numai ea se cheamă, doar dorul de dor o-ndeamnă ușor să-mbrace marama, marama de stele încălțări de schele, calcă pe câmpie și cerul o-mbie, albele călcâie iarba le mângâie, şi mândră cum trece parcă ar petrece, nu cu veselie, ci cu o veșnicie.
Manole, Manole, neferice crai pe-o gură de Rai, stelelor să dai rourat bălai, vântului să-i vinzi sânii ce-mi colinzi, oasele drept grinzi, sufletul mortar la templu amar,
Dar nu e amar că-i voi face „dar” sânge-n loc de var, nu te mai ruga, nu te mai văita, nu mă mai căina, că eu voi așa.
Nu-nţelesu-ai, nu gânditu-ai, că nu fără gând vin eu alergând, că nu întâmplător am venit să mor,
Că nu-s piatră seacă să nu înțeleagă, sau ied de tăiere ce cade-n junghiere, că de voie bună m-oi face cunună la ce-o să rămână.
Că eu voi să fiu stâlp de templu viu, voi să mă zideşti să mă-ncercuieşti, în cel trup curat de duh luminat că-i de-adevărat visul ce-am visat,
Vis ce m-a legat prin rugă subțire de o mănăstire pentru pomenire, şi ca-n ochi de rouă tu pe amândouă să ne vezi odată, cu privirea roată, cu iubirea toată.
Iată Ana – Ană, brumie codană, sărut pe icoană, candelă de gând greu străluminând, sân nealăptat, neîncătuşat, în căuş de palmă ca într-o sudalmă, în palmă străină care îmi venină, care îmi venină.
Mult surâs învie, multă viață-nvie, greaua ei solie, mândra ei solie duce parcă sol, munte călător de la subsiori și de subţirime n-o zărește nimeni.
Trece printre ploi, prin vânturi și sloi, n-o-nspăimântă cerul, n-o oprește fierul, nimic nu-i îndoaie firavă văpaie.
Ochiul necăprui al nimenelui, amuţeşte-n geană fulgerat de Ană, grindina topește, ceru-nveseleşte, norul de-l priveşte – ploaia se oprește, vântul de atinge – e supus, se stinge!
Şarpe încolăcit, greu încolăcit, sub cer
asfințit, chiar de e femeie, frumusețea zee o face să fie pentru
veșnicie.
Manole, Manole, tristul meu Manole, dacă m-o
durea când m-oi sfărâma, când oi zbura ca o temelie către temelie și greu m-oi
văita și mult te-oi ruga, nu te-ndupleca, tu să nu te-oprești, să mă tot zideşti,
zarea albăstrind tot mănăstirind, tot adăugind.
Meșter neguros, nu căta în jos, nu te întrista că e voia mea, altfel, mă oprea ploaia pe câmpie, altfel, mă zbura vântul ca pe-o ie, ori te părăseam şi-n lume plecam, cu un alt bărbat care m-ar fi luat, care n-ar fi vrut zidul reînceput.
Dar… a fost să fie să-ţi rămân soție, soaţă credincioasă, zidului mireasă, şi tot ce împlinești să însuflețești cu viața din mine, cu dorul din tine, pe Argeș în jos sau pe alt râu frumos.
Isabela Maria Haşa
Actor, Membru UNITER
Președinte Asociaţia PRO THALIA – PRO DACIA
