Departamentul de Justiţie American a făcut publice câteva documente din timpul administraţiei Bush, din care rezultă că aceasta putea avea drepturi nelimitate: de a asculta toate căile de comunicaţie, de a aresta cetăţeni, percheziţiona şi confisca bunuri, fără a mai utiliza mandate de percheziţie aşa cum cere în mod normal legea şi constituţia.
Majoritatea celor care au fost sau încă mai sunt închişi la Guantanamo Bay, (închisoarea mai funcţionează încă, preşedintele Obama a dat însă ordin ca ea să fie desfinţată în maxim un an de zile) au fost arestaţi şi stau acolo de 5-6 ani fără ca să fie acuzaţi oficial de ceva. Alegerea locaţiei, înafara Statelor Unite, nu este la întâmplare, în acest fel aceşti prizonieri nu beneficiază de protecţie şi nu se supun legilor americane care le-ar fi conferit anumite drepturi precum: să nu poată fi arestaţi sau încarceraţi fără a li se aduce o acuzaţie oficială sau să aibe un avocat care să-i reprezinte. Aceştia se pare că nu beneficiau nici de drepturile prevăzute de Convenţia de la Geneva, cu privire la prizonierii de război.
Sunt numeroase cazurile în care cetăţeni americani sau de alte naţionalităţi au fost abuzaţi datorită acestor reguli după care administraţia Bush s-a ghidat. Unii au fost trimişi în închisoarea din Guantanamo Bay, alţii în ţări precum Siria, Iordania, Egypt, Maroc, etc.. (ţări aflate pe lista celor de la Departamentul de Stat American, ca încălcând drepturile omului în special prin folosirea torturii) unde au fost interogaţi şi torturaţi, pentru ca în final să fie eliberaţi pe motiv că au arestat pe cine nu trebuia.
Problema este că aceste cazuri nu au fost intens mediatizate, ele au apărut în mass-media, dar n-au beneficiat de prea mare atenţie. Cel puţin nu în timpul administraţiei Bush şi nu la nivel politic. Să nu uitam însă că una din menţiunile înscrise în acele documente declasificate de curând apar recomandări cu privire la posibilitatea de a reduce la tăcere pe cei din mass-media care erau impotriva regimului Bush sau care-l criticau. Printre jurnaliştii supravegheaţi se numară Seymour Hersh de la New Yorker, James Bamford şi James Risen de la The New York Times, Vernon Loeb de la The Washington Post, doar ca să numim câţiva.
Un caz foarte popular este cel al cetăţeanului canadian de origine siriană, Maher Arar, inginer de profesie, arestat pe aeroportul JFK din New York în 2002 în timp ce se întorcea acasă, în Canada, dintr-o vacanţă petrecută în Tunisia. Acesta a fost reţinut de ofiţerii de la imigrări în timp ce schimba avioanele. Numele lui apărea în baza de date a celor de la imigrări ca fiind suspectat de terorism, informaţii furnizate de partea canadiană, care ulterior s-au dovedit a fi trimise în mod eronat. Acesta a fost reţinut şi interogat de americani timp de 2 săptămâni, după care a fost transferat cu avionul prin diferite locaţii: Washington, Maine, Italia, Iordania şi într-un final Siria. Aici a fost bătut şi interogat până “şi-a uitat şi laptele pe care la supt la mama lui” după cum reiese chiar din afirmaţiile lui Arar cu privire la bătăile primite. Un an mai târziu a fost eliberat fără a-i fi aduse nici o acuzaţie.
Ambasadorul sirian la Washington a declarat şi el ulterior că nu s-a găsit nici o legătură între acesta şi presupuşii terorişti.
Partea canadiană a recunoscut într-un final că datele furnizate americanilor au fost eronate. Arar însă fusese extrădat în Siria de guvernul american care avea un program numit “extraordinary rendition” prin care americanii, pentru a nu fi traşi la răspundere îşi trimiteau “presupuşii suspecţi ” în ţări precum cele amintite, pentru ca aceştia să fie torturaţi şi interogaţi.
Arar s-a reîntors înapoi în Canada la soţia şi copii lui, apoi a dat în judecata statul american şi cel canadian. Într-un final canadienii au plătit peste 10 milioane de dolari despăgubiri şi şi-au cerut oficial scuze. Partea americană însă a închis cazul pe motiv că informaţiile respective sunt de securitate naţională.
