Andrei Codrescu i-a pus pe Lenin şi Tzara să joace şah

O nouă carte a scriitorului american, de origine română, Andrei Codrescu, profesor de engleză la Universitatea din Louisiana şi comentator frecvent la Postul Public American de Radio, a văzut de curând lumina tiparului.
Posthuman Dada Guide – Tzara and Lenin play chess, este o carte despre avangardismnul românesc, despre întemeietorul dadaismului Tristan Tzara, care refugiat, în Germania înainte de începutul primului Război Mondial, îl întâlneşte pe Lenin.

Scriitorul Andrei Codrescu îşi imaginează o posibila partidă de şah între cei doi, într-o cafenea din Zurich, în jurul căreia îşi construieşte ghidul de idei care au bântuit în secolul XX, şi care încă mai continuă şi azi.

Am stat de vorbă cu domnul Andrei Codrescu care mi-a oferit în exclusivitate mai multe detalii despre această carte.
De ce o carte sau un ghid despre dadaism?
În Dadaism eu găsesc tot ce mă interesează. Găsesc avangarda română, de la începutul secolului XX, care este neglijată atât în România cât şi în Statele Unite, şi găsesc în ea şi o bună ocazie să vorbesc despre ideile secolului XX, de care încă nu ne-am despărţit. Tristan Ţara, un evreu-român, născut la Moineşti era unul dintre cele mai importante figuri artistice ale secolului XX, când s-a refugiat la Zurich in anii primului Război Mondial. În 1915 l-a întâlnit pe Lenin care era era deja un om de vârstă mijlocie, şi cum Zurich-ul era plin de refugiaţi pe atunci, mi-am imaginat că într-o cafenea ei au jucat şah, ceea ce făceau toţi acei refugiaţi exilaţi, fumători, visători, artişti şi poeţi. În jocul acesta de şah dintre Ţara şi Lenin am găsit un simbol pentru toate ideile care s-au bătut între ele în secolul XX, şi care continuă să se bată şi azi: idei despre artă, ideologie… Pentru mine ca român, evreu, poet şi admirator al avangardiştilor de la începutul secolului a fost subiectul perfect.

Cartea din câte înţeleg este un ghid, o interpretare personală, o zugrăvire a ceea ce a însemnat dadaismul nu numai în trecut ci şi în prezent.
Exact. Este un ghid la dadaismul istoric , dar este şi un manual într-un fel pentru cum să trăim sau să supravieţuim în secolul nostru.
Americanii sunt în criză economică, financiară, de locuri de muncă, la fel şi românii. Credeţi că mai au oamenii chef de citit pe timp de criză mai ales când vorbim despre dadaism?
Avem nevoie de dadaism mai mult decât în restul timpului. În crize se manifestă calitatea salvatoare a artei, din cauză că arta procedează altfel decât economia. Arta procedează printr-o economie spirituală, printr-o filozofie a jocului, a comunităţii. Toate valorile acestea de care nu ne aducem aminte când lucrurile stau bine şi alergăm după bani. Dada s-a născut în mijlocul unei crize mondiale, în mijlocul primului Război Mondial, şi ei au negat cu înverşunare logicile economiilor din prejur, pentru că vedeau cum merg la război aceste economii. Au văzut cum ideologiile economice duc la război, cum cea a lui Marx şi Lenin au dus la un război aproape permenent în secolul XX. Arta, nu doar că trebuie să avem timp pentru ea în mijlocul crizei, avem nevoie de ea!

Cartea este în limba engleză o să apară o ediţie şi în română?
Da. Apare o ediţie şi în limba română tradusă de Ioana Avădanei la editura Curtea Veche, probabil la toamnă. Cred că o să fie destul de controversată în România pentru că una dintre preocupările mele în carte este sărăcia de comentarii despre avangardismul românesc. Noi avem critici extraordinari în România care reflectă şi se gândesc mult la literatura tradiţională, dar sunt foarte puţini care se ocupă de avangardă. Asta cred că este un păcat fiindcă în lume România este binecunoscută mai mult prin avangardă.
Aţi emigrat de foarte mulţi ani din România, şi la o vârstă la care mulţi se integrează foarte bine şi chiar sunt asimilaţi complet în ţara de adopţie, în multe din cărţile dumneavoastră evocaţi încă sau faceţi referire frecventă la România, ceea ce nu este puţin lucru. Ce vă face să mai fiţi încă aşa de ataşat de ţară?
Am crescut în Sibiu, care este oraşul meu iubit. M-am considerat întotdeauna sibian, ardelean, român, evreu şi american. La vârsta de 20 de ani când am ajuns în America am vrut să învăţ cât pot despre Ţara mea nouă, dar n-am uitat nimic de locul unde am crescut. Când am avut ocazia să ma întorc în 1989, ca să fac reportaje despre aşa zisa Revoluţie Română, am reprins legătura cu limba şi cu scriitorii români şi nu mi s-a părut niciodată o ruptură sau o contradicţie între toate identităţile acestea, pe care le-am enumerat. Nu mi se pare că trebuie să abandonez una pentru alta. Nu cred în asimilare, cred însă în adăugare.
Trebuie să spunem că aţi avut totuşi o dezamăgire cand v-aţi întors în ţară pentru că România pe care o aveaţi în minte şi în suflet cînd aţi emigrat, nu mai era aceeaşi cu care v-aţi întâlnit la întoarcere. Aţi putea să vă asemănaţi într-un fel cu prinţul din basmul lui Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe…, care se întoarce şi găseşte o lume complet schimbată , necunoscută, nu-i aşa?
Nu chiar aşa de radical, pe mine nu mă aştepta moartea acolo. A fost o dezamăgire naturală fiindcă aşa cum fiecare copil se întoarce în sat sau la şcoala în care a crescut, o vede mai mică şi mai modestă decât era în memoria lui de copil. Dezamăgirea a fost pe de-o parte naturală, pe de altă parte a fost o altă lume fiindcă 25 de ani este mult timp, şi între timp s-au schimbat multe lucruri în România. Oamenii au trăit sub o tiranie care le-a schimbat în multe feluri modul de comportament în viaţă, le-a schimbat fizic oraşele şi spaţiile unde locuiau, şi chiar limba s-a schimbat în 25 de ani. Am întâlnit o lume nouă, dar n-a fost dezamăgire, cât un pic de trezire din nostalgiile mele copilăreşti.
În ce măsură păstraţi legătura cu România?
ţin legătura permanent, fiindcă mi se traduc cărţile. Am început să scriu din nou în limba română. Am scris un interviu cu teologul Robert Lazu din Timişoara, care a apărut sub titlu Miracol şi catastrofă. Am scris de curând şi o carte de poezie cu poeta clujeană Ruxandra Cesăreanu, care se cheamă Submarinul iertat, care a fost publicată la editura Brumar. Eu am tradus-o aici şi a apărut chiar acum o lună la editura Black Widow Press. Am tradus eu şi partea mea, şi a Ruxandrei, a fost mai dificil dar este o carte foarte frumoasă.
Trebuie să amintim cititorilor că o să faceţi un tur al Americii cu această carte şi că pot găsi mai multe detalii pe situl dumneavoastră.
Da, www.codrescu.com sau revista www.corpse.org pe care o editez de peste 20 de ani. Pot să mă asculte şi la radio pe postul naţional american, aşa că dacă oamenii sunt interesaţi pot să-i copleşesc cu lucrările sau vorbele mele, şi sper că unele ajung la inimă în loc să cadă ca ploaia.