Nu de puţine ori ne punem întrebarea: oare cum îşi alege viaţa acei oaneni cărora să le ofere o şană, iar altora să le întoarcă spatele?
Când în luna ianuarie, 2014 a fost larg mediatizat accidentul aviatic aproape de localitatea Horea, atunci am retrăit o întâmplare petrecută cu mai mulţi ani in urmă pe aceste meleaguri, dar nici atunci nu am văzut evenimentele aşezate într-o relatare scrisă. Totuşi, subconştientul a lucrat treptat. Încercând să dezleg jocul încurcat al iţelor acelei şanse a vieţii care a trecut doar de partea a trei persoane şi a întors spatele pilotului Adrian Iovan şi studentei Aurelia Ion într-un mod atât de neîndurător, deodată am simţit că amintirile se aştearn parcă singure pe hârtie.
Cam cu vreo 30 de ani în urmă, într-o vacanţă de vară, mă aflam cu bunul meu prieten, Coriolan Bucur, medic oftalmolog, Lanu, cum îi spuneau prietenii, hălăduind prin munţii Apuseni. Ajungând la Albac, ne-am întâlnit cu istoria stând la umbra gorunului lui Horea şi depănând fragmente din acele evenimente care s-au înscris adânc în inimile noastre. Întâlnirea cu moţii localnici ne-a umplut pieptul de mândrie pentru aceşti oameni de stirpe aleasă.
Ajungând în această localitate, Lanu ardea de dorinţa de a revedea un om căruia îi păstra o deosebită dragoste şi aleasă preţuire pentru că i-a dovedit un nemărginit devotament ca ordonanţă în timpul războiului pe frontul de răsărit. Vorbea despre el ca despre un om de mare omenie, cu o înţelepciune ce-şi trăgea seva din strămoşi. Spre marele nostru regret, nu l-am găsit acasă. Cu o zi înainte plecase în vizită la fiul său în Timişoara. Nu ne-a ajutat şansa, ne-am zis noi şi am plecat mai departe întorcând pe toate feţele motivul şansei în viaţa omului, Lanu făcând multe trimiteri la întâmplari din timpul războiului. Străbătând cu pasul minunatele locuri stăpânite de moţi, am ajuns la nişte case răsleţite pe dealuri. Acolo am legat vorbă cu un sătean care ne-a invitat la el în casă, bun prilej să aflăm nemijlocit aspecte din viaţa moţilor. Multe şi frumoase imagini ne-au umplut inima de bucurie, admiraţie şi preţuire pentru moţi, dar, cu deosebire, mi-a rămas în minte un joc al întâmplării, legat de tema în discutie, şansa vieţii.
Săteanul cu care stăteam la taifas, om de mare omenie, i s-a adresat lui Lanu:
– Domnu` doctor, avem în vecini un om foarte bolnav. L-au trimis acasă de la spital fiindcă nu mai au ce-i face. V-aş ruga să mergem să-l vedeţi, ştiu că nădejde de vindecare nu e, dar măcar să daţi puţin curaj familiei şi să vadă că îmi pasă şi mie ca bun vecin ducându-i acasă un doctor.
După o jumătate de oră de mers la deal, am ajuns la casa vecinului. Acesta, numai piele şi os, părea o arătare, zăcea în vârful patului măcinat de tuberculoză. Soţia abia se ţinea pe picioare, iar celor doi feciori, le puteai număra coastele.
Privind bolnavul, lui Lanu i-a venit în minte o anecdotă care circula pe seama limitelor medicinii. Când o femeie de la ţară a întrebat medicul ce să îi dea de mâncare soţului trimis acasă în fază terminală, acesta a pregătit-o spunându-i că poate mânca orice, tot moare. Femeia a înţeles că trebuie să îi dea tot moare, adică să-i dea cu insistenţă zeamă de varză, cum se spunea în graiul popular. Făcând astfel, soţul s-a însănătoşit, spre marea uimire a doctorilor când s-a dus la control. Lanu s-a gândit să îi dea acest sfat şi femeii care se uita rugător în ochii lui ca la icoană. Ne-a mulţumit fain şi noi am plecat cu inima întristată văzând suferinţa acestui om despre care eram convinşi că viaţa nu-i mai dă nicio şansă.
Timpul a trecut şi această imagine aproape că ni s-a şters din minte, căci altele şi altele stăteau la rînd să ni se rostogolească în cale. După vreo 4-5 ani, ne aflam pe străzile aglomerate din Şcheii Braşovului privind cu nesaţ ceremonia somptuoşilor călăreţi, frumos numiţi Junii Braşovului. În locul unde ne aflam era înghesuială mare. Printre mulţime am văzut o femeie dând din coate să-şi facă loc şi ajungând la noi, a prins mâna lui Lanu, i-a sărutat-o, apoi cu glasul tremurat i-a spus:
– N-am ştiut, domnule doctor, unde să vă găsim ca să vă mulţumim că l-aţi făcut bine pe bărbatul meu. Îmi pare rău că nu e şi el aici ca să vă mulţumească cu gura lui. A rămas cu treburi la băiatul nostru ăl mare că se însoară cu o fată angajată de la „Tractorul”. Cred că numai Dumnezeu mi-a îndreptat paşii să vin pe aici ca să vă găsesc şi să vă aduc mare mulţămită. Să ştiţi că m-am rugat şi mă rog mereu pentru sănătatea dumnavoastră şi a doamnei.
La început, Lanu a crezut că e vorba de salvarea vederii vreunui pacient aflat cândva sub bisturiul lui şi acum e însănătoşit. Abia ulterior ne-am reamintit cine este, după ce femeia povestea pe nerăsuflate cum au venit toţi vecinii vreme îndelungată cu moare proaspătă până omul ei a prins puteri şi acum e om bun de muncă.
Noi am rămas cu convingerea că aici a fost doar un joc al întâmplării, după reguli numai de ea ştiute. Ne-am bucurat că şansa vieţii şi-a arătat faţa cea bună pentru acei oameni aflaţi în pragul disperării, chiar dacă nu am înţeles nimic din tainele ei
De atunci au trecut mulţi ani şi anii se pot aduna în secole, în milenii, dar şansa vieţii rămâne neschimbată, stăruitoare în acea taină a iţelor ce-o urzesc.
—————————
