ROMANESCU-Paula-xwb

ROMANESCU-Paula-xwbNu, nu suntem noi o gintă brează, dar când pronia ne-a blagoslovit cu un Caragiale, a făcut-o cu siguranţă ca să ne pună în faţă o oglindă cu adâncimi de lacuri cristaline în care să ne răsfrângem chipul din adânc în splendida lui alcătuire. L-am văzut şi am învăţat râsul. De atunci tot râdem neîncetat şi, nu ne mai ajunge timpul să schimbăm cât de cât ridicolul cel de tot hazul. Ne mai minţim frumos uneori spunând că râsul este semn de sănătate. Şi totuşi… Cam strâmb râsul lumii noastre, Nene Iancule, dar cât de curat şi sănătos ne ajunge râsul tău biciuitor când ne potopesc noii Caţavenci, şi Farfurizi, şi Trahanachi şi, Brînzoveneşti, şi cetăţeni turmentaţi de prea multe hangarale, şi Dandanachi, şi Tipăteşti, şi Titirci cu sau fără inimă, şi juni corupţi, dedulciţi la presa de scandal (că de Miţe şi Zoiţici nu se prea cade să rezonăm, rezon!), stâlpi strâmbi ai unei societăţi de mucava, atei care se închină din noapte-n zori (şi-apoi viţăvercea) doar la zeul acela stăpân peste zei şi, nu mai ştiu să meargă printre muritori decât cu herghelie lor de cai putere şi înţoliţi cu flenţe de firmă, cărora un profesor sau doctor de pe la noi nici măcar nu încearcă să le descifreze codul de bare pus parcă anume să… bareze spaţiul dintre polul sărăciei (de un luciu uluitor) şi cel ai bogăţiei (de o crasă  impertinenţă).

E strâmbă lumea noastră, Nene Iancule, iar năpastele toate – tot pe capul bietului Ion, pe când lichelele (bestiile y compris) năvălesc pe teritoriul sufletului nostru, cu rânjet de fiare ce vor să pozeze în făpturi diafane, un fel de îngeraşi zbur(d)ând dintr-un partid într-altul ca mingiuca într-o partidă de ping-pong. Cum sunt, la fălci, mai toţi „umflaţi şi bugeţi”, nu prea le înţelegem spusele (că, după fapte nici vorbă să-i bănuim de ardere de grijă pentru ţărişoara asta!). Sunt însă generoşi: ne lasă nouă toată libertatea de a alege între a muri de moarte bună (de parcă scârba asta ar fi şi bună cu adevărat!) sau de a ne interna într-un spital dintre cele scăpate de la reformarea-transformarea în creşe pentru bătrâni. Ne lasă întreg  şi dreptul la greve, la ocări, la  „pupat piaţa endependenţei” cea slobodă la gură… Atunci să ni-i auzi pe-ai noştri tineri! Pentru că, află Nene Iancule, că, deşi rămaşi un stupid people, la limbi străine (de bunul simţ) nu ne întrece nimeni!

La fiecare treaptă a scării blestemate avem purtători de palavre, din canal până pe toate canalele comunicării, suntem cetăţeni europeni, suntem identificaţi cu un neam nomad care de muncă nu prea ştie; fătuţe vesele de pe la noi duc voioase în lumea largă solie de iubire fără frontiere,  fără ziduri şi perdea (fără a-şi neglija neam  iubirea de neam), în schimbul căreia primesc niscaiva creiţari întru veşnica slavă a (ne)iubirii pre pământ. Presa liberă (de orice morală) prezintă pe spaţii large mofturi de-ale protipendadei politico-maneliste suferinde din amoare când situaţiunea devine de-a dreptul mizericordioasă.

Noii domni Goe, poticniţi foarte la examenul de bac, l-au determinat pe Dom’ ministru Moţoc să raporteze Lăpuşneanului de pe tronul originalei noastre democraţii cam astfel: – Măria Ta, floarea ţării a căzut dar vin mereu alţi viteji; şi-s mulţi, stăpâne,  mulţi…ca frunza dar proşti rău…

Cu toate acestea, ai noştri tineri la New York învaţă să-mpuşte francul, nu să pună bomba. Apoi se plâng că le e dor de ciorba cu leuştean din ţara „dodoloaţă”… Unii – gata-nvăţaţi, pornesc la luat cu asalt cetăţile ştiinţifico-medicale şi cultural-artistice ale lumii, cu o mai scurtă sau mai lungă escală pe la porţi închise, alţii se întorc la ocupaţii care ţin de munca pământului (dar nu pe ogorul strămoşesc ci prin grădini şi livezi de prin ţări de soare mai pline), copiii lor rămânând lângă vatra stinsă, de pază pustiului.

Haite de câini comunitari se apără cum pot de năvala tot mai cumplită a bipedelor cuvântătoare în spaţiul lor ne-mioritic unde nu se mai face nici o brânză deşi, de mămăligă o tot punem…

Coana Zoiţica (poftim! şi-am promis doar că despre coniţe – nu şi nu!) învârte politică înaltă pe la Bruxelles sau pe te miri unde (că tot e el albastru pământul ca o portocală bună rău) înregistrând succesuri peste succesuri.  Veta nu se mai duce la Iunion  că de o vreme vin pe-acilea toate stelele căzătoare ale cântecului mondial pentru o ultimă explozie de lumină înainte de legătura cu ne-lumina… Ziţa şi-a refăcut viaţa în câteva reprize, celelalte cuconiţe, cu morala mai mult sau mai puţin reperată au devenit prospere femei de afaceri. Se poartă măştile  cu sau fără carnaval, diferendele se reglează cu cecul dar nici pistolul nu s-a demodat. În lumea celor care mai cuvântă, limbajul este un Babilon de graiuri anglo-franco-hispano-chino-zulu-pufu-miştocare; în lumea celor care mai (şi ) scriu, sunt vânaţi cu toate metodele moderne (mai exact momiţi cu promisiuni fără acoperire) prea puţinii cititori dintre acei expiraţi care mai cred că verba volant… Între scripta şi mobil s-a întins un hău de noapte-a gândului în care nu mai cântă scripca veche ci doar o moară de cuvinte macină neînţelesuri. Ce-i mobilul? N-ai să crezi: o rădaşcă agasantă care, cum prinde să ţipe, te-obligă să vorbeşti singur deşi primprejur ar mai fi ceva persoane dar şi ele cu rădaşca… Nu-ţi dă pace nici acasă, nici pe bulivar, afară, nici la grădina de vară, nici la cel teatru-al matale când se joacă (şi, se joacă!) vreo piesă de Caragiale, nici măcar la Mall, parol. Ce e mall-ul? Am să-ţi spun altădată, nu acum!

Despre mores, să tot râzi, azi doar de casting auzi. Limba noastră e bolnavă; vin străinii să o dreagă dar şi ei, până s-o gată, ne-o dau înapoi mai stricată. Pristanda e pe cai mari: şi-a tras firmă de bodyguarzi. Noii parlamentari, miniştri – foşti sau încă activi şi spornici la cules – fac şi desfac mariaje sub greaua poruncă a legii întru potrivire de caracter, ei – majori, ele – din ce în ce mai neştiutoare dar, dornice să înveţe din bogata experienţă a celor dintâi până când, de prea multă cunoaştere, migrează şi ele spre alte ţinuturi care să le confere statute mai forte de… noblesse oblige! Sau să-şi închirieze vreun masor când dulcea pasăre a juneţii îşi fâlfâie aripa a good bye, my love, good bye (în traducere dâmboviţeană, Dumnezeu cu mila!).

În rest, mai toţi suntem nişte păguboşi Lefteri lefteri, trecând din crize-n criză, aliniaţi în mersul neabătut al lumii spre Paradis, dar, vorba humuleşteanului, aşa săraci ca anul acesta, şi ca anul trecut şi, ca de când suntem, niciodată n-am fost.

Măcar anul acesta – „Anul Caragiale”, Nene Iancule! –  vom vorbi mai mult despre mata, cu mata, monşer, şi, împreună vom face haz de prea multele necazuri că prea ne e plină de humor ţara asta tristă!

————————————————

ROMANESCU Paula, născută la 20 octombrie 1842 în comuna Ţuţuleşti, judeţul Argeş. Membră a Uniunii Scriitorilor din România. Studii: Institutul Pedagogic, Facultatea de filologie, secţia limba franceză/rusă (1960-1963), Universitatea Bucureşti, Facultatea de Limbi romanice şi clasice (1963-1967). Volume publicate: poezii, traduceri în franceză, traduceri teatru – muzică. Colaborari în presă, radio şi TV.