Când, la sfârşitul anului 1996, susţineam viguros, în paginile unui important ziar din Transilvania, alegerea d-lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democratice din Romania (CDR) la alegerile prezidenţiale şi parlamentare, credeam cu convingere în necesitatea unei asemenea schimbări politice. Încă mai consider că, pentru momentul respectiv, era optiunea cea mai potrivită. Alternarea non-violentă la putere a diverselor forţe politice de-a lungul istoriei “post-decembriste” a consolidat democraţia românească şi a transmis un mesaj pozitiv în Occident în ceea ce priveşte ţara noastră. Ca să nu mai amintim de necesitatea că partidul d-lui Ion Iliescu (PDSR) să-şi repare imaginea, serios şifonată de-a lungul perioadei de guvernare din prima parte a anilor 1990.
Schimbarea politică din 1996 a relevat însă şi un alt aspect, ceva mai subtil, al scenei politice româneşti. Voinţa de reformare a societăţii şi de integrare în structurile euro-atlantice ca abordare în sine nu e de ajuns – mai este nevoie de expertiză, de pricepere. Înjghebată în grabă, coaliţia politică a anilor 1996-2000 nu a reuşit să facă mare lucru din punct de vedere practic. Formaţi în timpul perioadei comuniste, o bună parte din specialiştii în domeniile-cheie ale societăţii româneşti s-au trezit după 1989 în PDSR (şi au rămas acolo). Fără sprijinul lor, orice fortă politică, oricât de “democratică”, a fost şi este sortită eşecului.
Necazul, în momentul de faţă, este însă că Partidul Social Democrat (succesor al PDSR), condus de dl. Adrian Năstase, menţine acelaşi relativ monopol asupra resurselor umane amintite. Puţinul succes economic şi mult mai seriosul succes politic din ultimul an ar putea fi umbrite de transformarea PSD într-un nou, de facto, “partid-stat”. În măsura în care Opoziţia (exceptând Partidul Romania Mare al d-lui Corneliu Vadim Tudor) este aproape redusă la tăcere, riscul unor derapaje politice în frageda democraţie românească este într-o îngrijoratoare ascensiune. Atât un partid unic (clădit pe structura actualului PSD), cât şi o terifiantă eventuală ascensiune la putere a PRM ar reprezenta adevarate dezastre pentru ţară.
Schimbarea politică din 1996 a relevat însă şi un alt aspect, ceva mai subtil, al scenei politice româneşti. Voinţa de reformare a societăţii şi de integrare în structurile euro-atlantice ca abordare în sine nu e de ajuns – mai este nevoie de expertiză, de pricepere. Înjghebată în grabă, coaliţia politică a anilor 1996-2000 nu a reuşit să facă mare lucru din punct de vedere practic. Formaţi în timpul perioadei comuniste, o bună parte din specialiştii în domeniile-cheie ale societăţii româneşti s-au trezit după 1989 în PDSR (şi au rămas acolo). Fără sprijinul lor, orice fortă politică, oricât de “democratică”, a fost şi este sortită eşecului.
Necazul, în momentul de faţă, este însă că Partidul Social Democrat (succesor al PDSR), condus de dl. Adrian Năstase, menţine acelaşi relativ monopol asupra resurselor umane amintite. Puţinul succes economic şi mult mai seriosul succes politic din ultimul an ar putea fi umbrite de transformarea PSD într-un nou, de facto, “partid-stat”. În măsura în care Opoziţia (exceptând Partidul Romania Mare al d-lui Corneliu Vadim Tudor) este aproape redusă la tăcere, riscul unor derapaje politice în frageda democraţie românească este într-o îngrijoratoare ascensiune. Atât un partid unic (clădit pe structura actualului PSD), cât şi o terifiantă eventuală ascensiune la putere a PRM ar reprezenta adevarate dezastre pentru ţară.
