În istorie, diurnul este o imagine deformată a nocturnului. La lumina zilei, întâmplările sunt aşa cum dorim să le vedem, să le simţim, să le înţelegem. Nocturnul refuză un asemenea compromis pentru liniştea mulţimilor. El se află în preajma noastră din zorii istoriei iar oamenii l-au ocolit alungându-l în superstiţie, l-au circumscris tabuurilor, interdicţiilor, construindu-i o imagine de mundus inversus.
Numai că, această lume aparent inversată este tocmai aceea care hrăneşte pe negândite valorile, care se manifestă diurn. Nocturnul respiră cu fiecare dintre noi. Frontiera dintre diurn şi nocturn este fragilă şi flexibilă: oscilăm adesea de o parte şi de alta a barierei, fără curajul unei alegeri. În istorie, această nehotărâre nu oferă nimic din ceea ce o societate se pregăteşte să înţeleagă şi să construiască pentru semenii ei: minimul confort începe din momentul în care faci lumină în tenebre.
Subteranul are propria-i ierarhie de valori, cenzurată stângaci de lumea diurnă, unde, de ochii lumii, ne prefacem a fi iubitori de curat, adevăr, cultură, civilizaţie. Aici, în adevăratele cruzimi ale lumii refuzate şi marginalizate prin indiferenţă, ignoranţă sau neputinţă, pornesc seismele sociale, prăbuşirile culturale, pandemiile patologice ale inadaptării, neînţelegerii, necunoaşterii, alături de primejdia despiritualizării.
Subteranul social scapă controlului instituţional deoarece el cunoaşte alte manifestări în istorie. Pentru a ne linişti nu este nevoie de control ci de cunoaştere(N.Minovici, I.Stănescu, B. Brenner, 1937). În lumea diurnă ne-am obişnuit să numim în cuvinte potrivite doar nouă, aisberguri ale căror vîrfuri se văd fragmentar precum nişte accesorii sociale nepotrivite lumii ordonate: cerşetoria, vagabondajul, delincvenţa, prostituţia, alienarea, sinuciderea, vrăjitoria etc. Nu sunt oare toate aceste realităţi sociale, forme de manifestare ale nocturnului pentru a avertiza lumea diurnă, de necesitatea unui dialog, a unei cunoaşteri lăsată de izbelişte şi cuprinsă doar în statisticile seci ale medicinii legale, criminalisticii, sau ale asistenţei sociale?
Cele mai serioase avertizări în istorie pornesc din subteran. Oricând, printr-o bizară inversare de roluri, din subteranul fecund, tranzitează diurnul un neînţeles, un marginal, care devine stăpân absolut. Un refuzat în spaţiul normalului, care îl presează să plece acolo de unde a venit, ajunge să guverneze şi să-şi răzbune pedeapsa milenară şi suferinţele semenilor din mocirla socială. Românii au fost conduşi de un ceferist şi apoi de un cizmar, în pragul analfabetismului, timp de aproape 50 de ani.
În urmă cu două sute de ani, un bragagiu a stăpânit zeci de zile Bucureştiul, incendiind parte din el, pentru a-l copia pe Nero, profitând de inexistenţa unei autorităţi aplecate spre înţelegere şi cunoaştere. La începutul anilor’40, săracii Bucureştiului numărau zeci de mii de suflete, cea mai mare parte a lor dispărând noaptea în spaţii care nu au fost cartografiate niciodată. O parte dintre ei trăiau la periferiile mahalalelor din ce dădea Dumnezeu. Marginalizaţi de semenii lor şi forţaţi să trăiască într-o lume pe care şi-o doreau schimbată, majoritatea acestor suferinzi sociali vor căuta răzbunare în timpul regimului puterii populare. Această sărăcime socială mai înseamnă pe lângă puţinătate culturală şi neputinţă cotidiană. Pe sprijinul lor a contat noul regim popular când a promovat „originea sănătoasă” iar refuzaţii seculari au devastat sistematic, manipulaţi cu uşurinţă, vechea societate românească construită cu greu timp de două sute de ani în osmoză cu Occidentul.
Particularitarea comunismului românesc a constat tocmai într-o particularitate socială: lipsa de eficienţă a programelor instituţionale privind asanarea socială, igienizarea şi culturalizarea întregului angrenaj al nocturnului social. Prăbuşirea din istorie a unei societăţi în particular şi a unui popor în general este cauzată pe de o parte de ignorarea voită şi agresivă faţă de periferiile sociale, de la săraci la infirmi, iar pe de altă parte, de indiferenţa faţă de creşterea demografică a pauperizării sociale, lucru care determină popularea până la refuz al subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a cărui forţă poate mătura fără oprelişti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate, dar şi valori culturale construite cu greu.
Sărăcia progresivă care se extinde în multe straturi sociale contemporane se manifestă şi prin demoralizare faţă de propriul viitor, scepticismul faţă de rezolvarea unei probleme fără şpagă sau pile etc. Multitudinea problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scala indiferenţei oficiale.
Oraşul corupe. Este cel care strică bunele moravuri şi anulează cutumele, tradiţiile. Dar este şi un factor de progres. Problema este că oraşul – în spaţiul românesc – nu s-a născut dintr-o experienţă proprie, din resorturi autothtone – ci dintr-una împrumutată de la alţii ad-integrum: de la arhitectură şi trama stradală, la vestimentaţie, maniere şi limbaj social. Această adaptare în mare măsură imparţială şi superficial înţeleasă a dat naştere – la nivel individual şi colectiv – a unui permanent conflict, între vechi şi nou, între cum e bine şi ce este rău etc.
Periferiile sociale trebuiesc umanizate şi spiritualizate prin trecerea lor de la supravieţuire şi parazitism social la valorizarea fiecărui potenţial uman prin accesul liber la alimentaţie, educaţie şi igienă. A ignora spaţiile suferinţelor sociale înseamnă a condamna următoarele generaţii la „moarte cotidiană” pe când polarizarea socială se poate malforma într-un punct exclusivist al celor puternici şi o imensitate umană lăsată la voia întâmplării. În istorie, astfel de experimente au măturat imperii şi civilizaţii.
Trebuie reținut însă un fapt și anume, „cultura nu trebuie să fie o improvizaţie” după cum afirma reputatul antropolog, Ştefan Milcu, căci „trebuie ca mentalitatea populaţiei să se schimbe”, şi „acesta este un proces de lungă durată” dar poate fi unul reuşit deoarece „totul este vorbitor în jurul nostru” şi acest limbaj trebuie făcut cunoscut cu ajutorul antropologiei.
Iată niște variante, non exclusive, de subiecte care pot fi abordate:
– vagabondaj, cerșetorie, infracționalitate
– comunități urbane marginale
– prostituție,
– comunități slab protejate, marginalul social: bătrânii, copiii etc
– limbaje culturale vs mesaje comportamental marginale
Tematica acestui număr al Revistei de antropologie urbană este deschis din punct de vedere disciplinar.
Revista de Antroplogie Urbană(R.A.U.), separat de dosarul tematic, are și alte trei secțiuni, în afara tematicii dosarului, secțiuni independente și care formează structura de bază a revistei:
1. Antropologie socială
2. Antropologie urbană
3. Antropologia sănătății
Pentru fiecare secțiune vor fi admise un număr de până la patru articole, care trebuiesc abordate interdisciplinar.
A 3a categorie, aceea de Antropologia sănătății este rezervată pentru specialiști din domeniul medical dar și cercetătorilor de științe sociale în domeniul antropologiei medicale și biologiei.
4. A patra secțiune este destinată recenziilor de 1-3 pagini max. despre lucrări de antropologie.
Acceptăm un număr limitat de articole în limba engleză și franceză, indiferent de secțiune.
Prima etapă: Propunerile de articole – un rezumat de o pagina cu 5-8 cuvinte cheie (alături de datele de contact ale autorului) – trebuiesc trimise până pe 15 septembrie 2014 la adresa următoare : antropologieurbana@yahoo.com
Etapa a doua: 16 septembrie -25 septembrie 2014 Rezumatele vor fi supuse validării lectorilor de specialitate ai revistei și vor fi făcute cunoscute subiectele selectate.
Etapa a treia: Predarea articolelor pentru publicare de către autori până cel târziu 25 octombrie 2014.
Numărul 4 al revistei urmează să fie lansat în cursul lunii noiembrie 2014. De aceea articolele trebuiesc predate în variantă finală până la 25 octombrie 2014.
Articolele finale trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
1. Să nu depășească 40.000 de caractere cu totul
2. Sistem de adnotare Harvard
3. Rezumatul și cuvintele cheie traduse în limba engleză
Adrian Majuru
