Cu câteva minute în urmă, am întâlnit pe unul dintre cei care, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, de la Cluj, a fost rănit în confruntarea directă protestatari şi forţele militare rămase loiale şefului statului de atunci. Este adevărat că unii dintre colegii săi de revoluţie i-au contestat ulterior meritele, susţinând că un revoluţionar adevărat este cel ce este împuşcat în piept nu doar prin părţile la­terale sau dorsale. Nu contestăm, însă, aici şi acum implicarea şi participarea sa la evenimentele din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât, după răsturnarea de regim, el nu s-a bătut cu cărămida în piept şi nici nu s-a angrenat într-o perpetuă cursă de obţinere de beneficii materiale, aşa cum, din păcate s-a întâmplat în cazul atâtor altor indivizi cu merite discutabile, ca să nu spunem dubioase în materie. Interlocutorul meu era se pare într-o fază de pesimism şi nemulţumire de sine, spunându-mi, pe neaşteptate, că: „în 17 decembrie a.c., îmi voi cere scuze de la poporul român pentru ceea ce am făcut în urmă cu 20 de ani”. Observând reacţia de a dreptul şocantă a vorbelor sale, care, recunosc, m-au mirat peste măsură, lăsându-mă fără replică, el a simţit nevoia să mai adauge: „dacă aş fi putut bănui că, prin faptele mele, voi contribui la distrugerea acestei ţări, şi mai ales la împingerea poporului român într-o situaţie dramatică, fără soluţii şi spe­ranţe, atunci mi-aş fi tras un glonţ în cap singur”.

Nu vă ascund că această mărturisire spontană m-a mirat dar, în acelaşi timp, m-a determinat să insist pentru aflarea de noi motivaţii din partea sa. Interlocutorul meu a mai spus, aşadar, că îi este ruşine în primul rând pentru faptul că astăzi România nu mai este a românilor, că în cei 20 de ani scurşi avuţia naţională a încăput fie pe mâinile unor zişi băieţi şmecheri, fie ale unor aşa zişi investitori străini, care, cu doar câteva sute de dolari, au achiziţionat unităţi economice evaluate la preţuri de sute de ori mai mari. „Am devenit milogii şi săracii Europei şi ai lumii civilizate”, a continuat să se lamenteze el. „Nici primirea noastră în NATO şi UE nu s-a făcut decât pentru că noii stăpâni ai avuţiilor naţionale au simţit nevoia nu să scoată ţara din impas şi pe români, ci să îşi protejeze, în realitate, propriile „investiţii”. Cel mai bine se vede asta acum, în perioada de criză, când, în absenţa unor conducători cu responsabilitate şi dragoste faţă de ţară, ni se ia, pe nimic, ceea ce nu apucase să fie preluat”. Apoi, pe acelaşi ton el a susţinut că se simte direct vinovat de nivelul de trai mizerabil, al majorităţii românilor, dar mai ales al celor care şi-au pierdut locurile de muncă şi pentru care, cel puţin în viitorul apropiat, nu se întrevede nici o soluţie. Şi asta pentru că, susţine el, nu numai că ne lipsesc conducătorii cu pricepere sau responsabilitate patriotică, ci şi pentru că Europa, partenerul nostru, doreşte un popor român sărac şi flămând căruia i se poate impune dictatul, în plan economic, bancar, diplomatic sau militar, al noilor structuri de putere continentale.
Îmi este foarte ruşine când aud cuvintele acelui cântec din anii de după căderea lui Ceauşescu: „Ţara noastră unde e, ţara noastră ce aţi făcut cu ea?” şi mărturisesc, cu toată responsabilitatea, că nu aş ştii ce s-ă răspund, pentru că, graţie sacrificiului sincer şi naiv al multora ca şi mine, au ajuns în funcţii de înaltă demnitate în stat indivizi care s-au folosit de revoluţie în interesul lor propriu şi al acoliţilor lor. Nu numai starea economică şi socială mă îngrijorează, ci mai ales decăderea morală şi lipsa oricăror principii, care riscă să transforme societatea românească de azi şi de mâine într-o adevărată junglă. Clasa politică, care, în totalitatea ei, este vinovată de furtul revoluţiei noastre, se dovedeşte incompetentă, laşă şi de proastă calitate umană şi morală.
Recunosc: ca să îl determin la noi mărtu­risiri, i-am reamintit interlocutorului meu re­voluţionar de faptul că, prin afilierea sa politică ulterioară, este co-părtaş la starea de degringoladă şi de nesfârşit circ în viaţa politică şi pu­blică din România. „Aveţi dreptate, a recunoscut el fără ezitare, pentru că, acum, după 20 de ani, consider şi că l-am omorât degeaba pe Ceauşescu şi că atâţia semeni de ai noştri şi-au pierdut viaţa absolut gratuit., în mod inutil”.
Interlocutorul nostru, ar fi continuat, în aceeaşi notă de vizibil pesimism, confesiunea sa, coborând dialogul şi spre zone şi domenii din imediata noastră apropiere, pe care le cunoştea direct. Este grav când cineva asemenea lui a crezut în nevoia unei schimbări spre binele ţării şi a neamului său, iar după 20 de ani se simte vinovat şi responsabil de cele întâmplate, dorind, aşa cum a ţinut să repete şi la despărţirea noastră, nevoia de a-şi cere iertare poporului român pentru situaţia creată în ţară, după sacrificiul de bună credinţă al celor ca el.
Ce păcat că politicienii, indiferent de partid politic, i-ar urma exemplul?
Gândindu-mă mai bine la spusele lui amare, simt şi eu nevoia să întreb: „ţara noastră unde e ? ţara noastră ce aţi făcut cu ea ?”.