Lumina de lună ne-ar putea oferi opțíunea pentru o metaforă care să pună în valoare arcul poetic transatlantic dintre Eminescu și Poe, cea mai complexă metaforă (pentru a reliefa majoritatea similitudinilor și diferențierilor dintre acești doi mari poeți) fiind arcul Dianei.1 Înainte de a încerca o sinteză a valențelor care îl propulsează pe Poe în postura de poet exponențial al Americii (și de a aprofunda complexitatea metaforică a arcului Dianei) , suntem tentați să descifrăm posibilele implicații ale unui experiment: intersectarea unui arc poetic transoceanic (ce ne-a permis relaționarea a două mari nume ale liricii universale, Poe și Eminescu) cu o axă gotică imaginară, față de care ambii poeți se raportează prin universurile lor lirice.
    Este posibil ca viziunile americane asupra unui alt poet al Statelor Unite (viziuni ce-l propulsează pe Whitman ca poet exponențial al Americii) să fie fundamentate pe alte criterii decât cele estetice, prevalente în Europa, de aici o anume “imperfecțiune genetică“ în conturarea unei viziuni americane unitare asupra lui Poe. În contextul în care am instituit un arc poetic transoceanic între Eminescu și Poe, Erich Auerbach ne-ar putea induce premisele pentru o interpretare figurală asupra celor două extremități ale acestui arc fiindcă această interpretare “stabilește o legatură între două fapte sau personaje, în care una dintre ele nu are numai o semnificație proprie, ci o semnifică și pe cealaltă, iar aceasta din urmă o include pe prima sau o împlinește…” Am putea afirma că această interpretare figurală se suprapune sau preia sensul arcului poetic transoceanic dintre Eminescu și Poe. Auerbach fusese preocupat de multă vreme de interpretarea realității cu ajutorul reprezentării literare, punctul său de plecare fiind de la o problemă platonică din cartea a 10-a a Republiciimimesis-ul ca o copie de al treilea ordin după adevăr.2
     Revenind la axa gotică imaginară , menționată anterior, am simțit necesar să o luăm în considerare și pentru faptul că ambele capodopere (Corbul și Luceafărul ) de la extremitățile arcului poetic transatlantic se raportează la aceasta printr-o mișcare antagonică a principalelor personaje lirice: Corbul descinde din înaltele tenebre ale nopții și pătrunde în spațiul privat (și privilegiat, sub raport creator) al autorului, pe când Luceafărul încearcă – după “nereușitele” coborâri ce vizau transfigurarea sa care să îl umanizeze (și “compatibilizeze”) în raport cu Cătălina – o ridicare și o deplasare cosmică spre Demiurg. Coborârea Corbului și înălțarea Luceafărului desemnează mișcări antagonice pe o axă gotică imaginară față de care se relaționează cele două capodopere. Am risca să afirmăm chiar ca pe o necesitate primordială a celor doi mari poeți raportarea la această axă gotică de-a lungul întregii lor opere.Ceea ce este primordial la Poe si Eminescu (și le conferă o apropiere majoră în ideatică și ideal) este această tendință spre puritatea unui lirism extrem de rafinat (manifestată prin obsesia perfecțiunii lirice, sens în care ambii poeți depun eforturi titanice in elaborarea a  numeroase variante pana la publicarea unei versiuni finale). Arcul Dianei ar putea însă semnala o paritate transatlantică exemplară în ceea ce am numi (sau institui drept concept novator existențialism liric. Instituirea acestui concept novator, în contextul mitologiei noastre subiective ce valorizează Arcul Dianei, își are geneza în viziunea lui Kierkegaard3 (care găsește credința în creștinism drept soluție a disperării4, termen utilizat în accepție kierkegaardiană), dar și în opțiunea existențială a lui Eminescu și Poe pentru poezie.
      Cum una din extremitățile arcului poetic transoceanic5 este destul de bine cunoscută în România, valoarea exponențială a celeilate extremități6, ne-ar obliga la un demers transatlantic similar – prin relaționarea Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe (chiar și în lipsa unui Baudelaire american) – pentru propulsarea valorii naționale, europene și universale a lui Eminescu și dincolo de Atlantic. 
                                                                                           Ioan Iacob
 
1Diana (fiica lui Jupiter, născută de către Latona), zeița romană asociată cu animalele sălbatice și pădurile (fiind zeița vânătorii), avea corespondent în mitologia greacă pe zeița Artemis. Diana era, totodată, o zeiță a lunii. Născută în insula Delos, era soră geamănă cu Apollo. Diana va fi asemănată cu Selene (Luna) și va deveni o zeitate binefăcătoare, considerată protectoare a câmpurilor, a animalelor și a vindecărilor miraculoase. Insensibilă la dragoste, Diana îi pedepsea pe cei care doreau să se apropie de ea, iar dacă, la rândul său, încerca să se apropie de vreun muritor,dragostea ei era rece și stranie.
2(Auerbach, E, op. Cit.:503 )
3(Kierkegaard, S, 2006: 2005)
4(Figal, G, 2005: 26)
5Edgar Allan Poe este personalitatea cea mai complexă din întreaga galerie de autori americani” (Buranelli, V, 196615 )
6Eminescu exprimând sensibilitatea românească cea mai profundă, fiind asimilat poeziei europene – prin valoarea liricii sale – cu statutul de ultimul mare romantic european.