Era duminicǎ, mult soare şi mǎ cam plictiseam. Ǐncercam sǎ-mi fac un plan de vizite, dar, din diferite motive, niciuna nu pǎrea prea potrivitǎ. Aşa cǎ m-am aşezat din nou în faţa televizorului sǎ vǎd ce comedie e de savurat . N-apuc sǎ-mi dau bine seama cǎ  aud portiţa  trântindu-se. Ǐn faţa ei apare nepotul Noris cu pǎrul de un centimetru şi burta de treizeci. Ǐl aştept sǎ intre şi-l iau în primire:
-Bine-ai venit  Noricǎ!
-Bine cǎ te-am gǎsit!… Vin din armatǎ în permisie de trei zile şi pe cǎldura asta,  am cam obosit.
Ǐl invit sǎ ia loc lângǎ mine  sǎ-şi tragǎ rǎsuflarea.
–    Auzi nepoate, ori n-ai fost în permisie şi sǎptǎmâna trecutǎ? Sau faci armata prin corespondenţǎ?
Nepotul Noris e bǎiat deştept, cu facultate,  nu se supǎrǎ la glume.
–    E bine în armatǎ, zice fǎrǎ sǎ-l întreb. Mâncare bunǎ, program mai mult de voie,
câte o   tragere din joi în paşti…Mǎ deranjeazǎ , totuşi, un lucru.
–    Care Noricǎ? întreb deosebit de curios.
–    Sculatul ǎsta de la ora cinci !
–    Ce sǎ-i faci, nu poţi sǎ le ai pe toate! Auzi, eu am făcut armata pe timpul celălalt . Am fost sanitar. Din ǎla care face injecţii. Bineînţeles cǎ pentru meseria asta am fost la un curs de calificare, nu se ducea oricine, doar ǎia mai cu „unchi’ . Acolo fǎceam cursul de igienǎ cu un  adjutant . Se recomanda ; „Permiteţi sǎ raportez adjutant Budin Nicolae” deşi ştiam toţi cum îl cheamǎ.
Ǐl pune naiba pe Budin şi ne dǎ lucrare. Şi, ca sǎ iasǎ treaba bunǎ, m-apuc şi copiez rând cu rând dupǎ caiet. N-am sǎrit un cuvinţel cǎ doar la igienǎ trebuie sǎ fii meticulos, ce naiba!
A doua zi, sâmbǎtă, hai la corectare! Din aia individualǎ, cu fiecare în parte, sǎ vezi ce-ai greşit, ce n-ai greşit, mǎ rog…Când îmi vine rândul, mi-o vârǎ pe sub nas:
–    Lucrarea ta … e cam de şase!
Bineînţeles cǎ m-am înegrit la faţǎ. Cum naiba sǎ fie de şase dacǎ n-am sǎrit un cuvințel? Mai cǎ-mi venea sǎ mǎ duc dupǎ caiet.
–    De fapt, e bunicicǎ, reia Budin ideia, dar n-ai scris un lucru esenţial!
–    Care tov. adjutant? îl întreb destul de iritat.
–    N-ai scris cǎ înainte sǎ te apuci de lucru trebuie sǎ te speli cu apǎ şi sǎpun.
Iau lucrarea şi o citesc. Moşul avea dreptate, nu scria nimic nici de apǎ, nici de sǎpun. Oare în caiet o fi scris?
–    Uite cum facem, revine Budin. N-ai şi tu o conservǎ de carne, de peşte, ceva acolo, cǎ nota asta mi se pare cam micǎ pentru tine!
–    Mǎ duc s-o aduc!
–    Dar sǎ vii repede cǎ mai am şi alte lucrǎri de corectat!
Cât ai zice „carne” am şi adus conserva. Dai cu o mânǎ şi iei cu alta.
–    Uite lucrarea ta, ţi-am pus nouǎ! Şi mai uite şi un bilet de voie pânǎ disearǎ la opt!
N-are rost sǎ-ţi spun cǎ eram în culmea fericirii fiindcă  nu aveai  ocazia sǎ ieşi în oraş în fiecare zi.
Cobor cele patru etaje cam în acelaşi timp când altǎdatǎ coboram doar unul singur şi  nu ştiu cum îmi trece prin cap o nefericită idee. Ce mǎ gândesc?   Poarta regimentului e cam la 500 m de dormitorul nostru. N-ar fi mai bine sǎ sar  gardul p-aici , sǎ mai câstig ceva timp de distracţie ? Zis şi fǎcut. Pun piciorul, fac un salt forţat peste gardul de beton şi… zdup drept în capul unui locotenent major care circula regulamentar pe trotuar. Chipiul îi sare în stânga , servieta –n dreapta iar privirea şi-o azmute asupra mea.
–    De la ce batalion eşti tartore?
De-abia mi se mai deschide gura.
–    De la B.M.S.! (n.n.;  batalionul medico-sanitar)
–    De la B.M.S. ?! Bǎuturǎ, mâncare şi somn?! La arest cu tine!
De data asta am intrat pe poartǎ dar nu în sensul dorit de mine. La arest mai era un ungur. Nu ştiu ce-a zis pe ungureşte la un plutonier iar ăsta a crezut cǎ l-a înjurat şi l-a bǎgat la zdup.
–    Uite ce aveţi de fǎcut! a rǎcnit la noi lt.major. Vǎ scoateţi frumos batistele şi pânǎ mâine dimineaţǎ cantina sǎ fie bec! Ǐnţeles?
–    Da, sǎ trǎiţi!
–    Cantina, Norise, era cantinǎ, mânca tot regimentul, o mie de soldaţi. Aşa cǎ îţi dai seama şi tu cam cât am transpirat! Şi, bineînţeles, cǎ toate astea nu mi s-ar fi întâmplat dacǎ … m-aş fi spǎlat cu apǎ şi sǎpun.
Ǐn timpul ǎsta nici lui Budin nu i-a fost prea moale. La care a fost conserva mai mare, i-a dat permisie pânǎ a doua zi , seara. La alţii , dupǎ posibilitǎţi. N-au mai rǎmas în unitate decât trei soldaţi , care n-au avut conserva cu carne şi s-au mulţumit cu nota patru la lucrarea buclucaşǎ.
Cineva mai pârâcios l-a anunţat pe comandant: „Vedeţi cǎ adjutantul a aerisit camerele. Aţi face bine sǎ daţi o fugǎ sǎ vedeţi cam despre ce e vorba!”
Nu trece mult şi apare comandantul. Ǐn biroul lui, Budin stǎtea cu picioarele pe masǎ, mâna pe ceaşca de cafea şi ochii pe televizor. Când vede ce se-ntâmplǎ, sare ca ars:
–    Permiteţi sǎ raportez, adjutant Budin Nicolae!
–    Budine, adunǎ oamenii!
Budin rǎmâne pironit. Nu ştie ce sǎ facǎ. Ǐn final dǎ comanda:
–    Soldaţi, pe culoar.. a-du-na-rea!
Nici o mişcare. Comandantul îşi iese din „bocanci”.
–    Nu se aude?  A-du-na-rea!
Dupǎ alte momente apar soldaţii. Ǐn numǎr de trei, foarte supǎraţi cǎ dupǎ ce n-au vǎzut permisie, nici linişte nu au. Comandantul se uitǎ la Budin.
–    Unde sunt oamenii, Budine?
–    Pǎi…
–    Nici un pǎi! Mâine pleci la Pleniţa .. la munca câmpului. Poate numeri mai bine porumbii decât soldaţii!
De-atunci , nu l-am mai vǎzut pe Budin. Ce-o fi pǎţit el acolo, naiba ştie! Eu am terminat cursul şi el tot nu s-a întors! Cam asta era cu armata pe timpul celǎlalt.
Când vii sǎptǎmâna viitoare în permisie îţi povestesc ce-am mai pățit. Şi acum du-te sǎ te culci puţin, cǎ văd că eşti cam obosit.
Doar te-ai sculat la ora cinci!

 

*

Trece cam o orǎ jumǎtate şi nepotul Noris face ochi. Şi mai trec vreo zece minute pânǎ când îşi dǎ bine seama unde se aflǎ.
– Ai zis cǎ-mi povesteşti…

– Cum ţi-am spus, Norise, am reuşit sǎ termin cursul de sanitari şi m-am întors la unitatea mea de artilerie de la marginea oraşului.
Viaţa mi se pǎrea dintr-o datǎ mult mai frumoasǎ. De-abia aşteptam sǎ pansez, sǎ dau medicamente, sǎ iau temperatura. Sǎ fac ce-am învǎţat! Doar la partea cu injecţiile aveam oarece reţineri. Cu toate astea îmi plǎcea. Eram important. Şi colegii mǎ priveau cu respect. Eram omul de care aveau nevoie. Dacǎ unul nu avea chef sǎ facǎ de gardǎ, i se recomanda imediat: „Vorbeşte cu sanitarul sǎ te dea bolnav!”
Eram doi sanitari şi doi doctori. Fiecare cu şeful lui. Al meu era maior. Avea o figurǎ îndesatǎ şi un cap mare, plin cu cunoştinţe medicale, dar n-avea zâmbet. Omul ǎsta nu zâmbea. Doar scrâşnea. „ Sanitar faci aia, sanitar faci cealaltǎ, te duci acolo, te duci dincolo, la ora 10 sǎ fii aici  c-avem treabǎ!”
Ǐn schimb colegul meu, Creangǎ, avea un doctor, pâinea lui Dumnezeu. Nu era şef. Era prieten, era confident,era frate mai mare. Era de nota zece!
Bineînţeles cǎ şi aici am fǎcut trǎznǎi. Stǎtea în firea mea. Stǎtea şi în firea lui Creangǎ iar acum eram doi la număr! Ǐntr-o sâmbǎtǎ au venit ai mei sǎ mǎ vadǎ. Am vorbit ce-aveam voie sǎ vorbim, ne-am îmbrǎţişat şi la plecare mi-au lǎsat un pachet pentru şeful meu, doctorul.În pachet, pe lângǎ altele, era şi o conservǎ de carne chinezeascǎ cum rar gǎseai pe piaţa româneascǎ a acelor ani. Doctorul a luat pachetul, s-a uitat atent înǎuntru, a scos conserva, a bǎgat-o în frigider şi apoi a mormǎit;”Da, bine!”   Atât.
Nici mǎcar mersi, darǎmite un mulţumesc pe româneşte. Conserva buclucaşǎ a stat acolo trei sǎptǎmâni. Ǐn fiecare zi ne fǎcea cu ochiul.Mai ales sâmbǎta şi duminica , atunci când noi cam sǎream peste masa de dimineaţǎ.
A patra sâmbǎtǎ m-am hotǎrât.
– Bǎi Creangǎ, doctorul ǎsta a uitat de conservǎ!
– Sau poate nu-i place, vine Creangǎ cu o nouǎ teorie.
– Poate…( Şi apoi uitându-se la ea) Hai s-o executǎm!
Pǎrea atât de mare şi a fost atât de micǎ! Dar foarte gustoasǎ. Infinit mai bunǎ decât cea mai bunǎ mâncare de la cantina unitǎţii : iahnia de fasole. Ce sǎ mai zic, ne-a mers la suflet!
A doua zi, însǎ, era duminicǎ. Şi ce n-am aflat  era cǎ doctorul Sacâz era de serviciu pe unitate. Toatǎ ziua! Bineînţeles cǎ n-am stat o clipǎ, a avut el grijǎ sǎ ne facǎ program. Şi încǎ unul foarte încǎrcat ! Pe la ora 12 i s-a fǎcut foame.
– Sanita..aar! s-a auzit din cabinet.
Când auzeam cuvântul ǎsta sǎream amândoi ca arşi. Ǐn mare fugǎ şi-n mult zgomot de bocanci ne-am prezentat în faţa lui.
– Da, sǎ trǎiţi!!
– Bǎ, ia duceţi-vǎ voi la cantinǎ sǎ vedeţi dacǎ e gata masa! Sǎ-mi aduceţi ce-au gǎtit ǎia acolo, cǎ…  mai am şi eu o conservǎ în frigider şi-mi potolesc foamea!
Partea cu conserva din frigider putea s-o uite . N-am avut însǎ curaj sǎ-i spunem.
– Ce facem Creangǎ?
– Nu  ştiu…..  Hai la bucǎtar!
Ajungem în doi timpi şi trei mişcǎri  în mare alergare . La bucǎtǎrie mult abur şi miros de mâncare cazonǎ.
– Arsene, ai fǎcut mâncarea ?
– Peste vreo orǎ!, zice Arsene calm. Mult prea calm pentru graba noastrǎ.
– Eşti nebun? Peste o orǎ? Şi n-ai nimic de mâncare? Nici mǎcar o conservǎ chinezeascǎ?
-Dar ce mǎ, la mine e magazin? Hai daţi-i drumul, cǎ dacǎ mai staţi mult mâncaţi disearǎ!
Am plecat , deloc prea fericiţi.
– Uite cum facem, vine Creangǎ cu ideia . Eu iau etajul 1 şi 2 şi tu 3 şi 4.
-N-ar fi mai bine invers?
– Sigur cǎ nu, doar tu ai venit cu minunata idee sǎ mâncǎm conserva.
N-aveam timp de ceartǎ. Am întrebat în fiecare dormitor:
– N-ai cumva o cutie de conservǎ de carne? De-aia galbenǎ, chinezeascǎ?
Rǎspunsul era mereu negativ. Pânǎ la urmǎ am gǎsit una: verde şi de peşte.. Mǎ întâlnesc cu Creangǎ.
– I-o ducem pe asta cǎ alta n-avem!
Trecuse deja destul de mult timp. Probabil cǎ doctorul fierbea în suc propriu şi la foc mǎrunt.
Intrǎm foarte smeriţi.
– Unde e mâncarea?a scrâşnit Sacâz.
– Ştiţi…n-a fost gata! Peste vreo… jumǎtate de orǎ!
-Câ..âât?
– Poate doar un sfert de orǎ,îndulceşte Creangǎ puţin situaţia.
– Şi, conserva mea din frigider…unde e? se rǎsteşte doctorul.
Cu un nod în gât şi cu inima cât un purece îi întind conserva mea.
– Ce-i asta? Ǐţi baţi joc ? a intrat la apǎ şi s-a înverzit? Unde e aia a mea de carne?
-Sǎ vedeţi, începe Creangǎ explicaţiile. Ǐntr-o zi i s-a fǎcut rǎu la unul din gardǎ. Pǎrea cam anemic. Ni s-a fǎcut milǎ de el şi i-am dat conserva.
Mǎ uit la el şi nu-mi vine sǎ cred. Mare povestitor! Pe lângǎ el, celǎlalt Creangǎ era un mic copil.
– Da?! Bine! pare convins doctorul. Lǎsaţi-o aici şi luaţi pompele alea pe spinare . Dezinfectaţi până diseară! De la parter pânǎ la patru! Ǐnţeles?
– Da sǎ trǎiţi!
De bucurie c-am scăpat numai cu atât  am fǎcut fleaşcǎ toată unitatea.
Duminica urmǎtoare, Creangǎ a avut permisie fiindcă taicǎ-sǎu era şef în alimentaţie iar taicǎ-meu nu era şef nici mǎcar acasǎ!
De serviciu era chiar comandantul unitǎţii, un om sever care vorbea puţin  şi atunci rǎstit..
Tocmai îmi beam cafeluţa în cabinetul doctorilor cu picioarele ridicate în stil de mare american pe masǎ, când uşa se deschide. Sar ca ars, mai ales la propriu cǎci printr-o mişcare bruscǎ şi nefericitǎ, izbesc ceaşca de cafea care se împrǎştie pe mâinile şi picioarele mele. Fierbinte, de-abia luatǎ de pe reşou! Nu pot sǎ zic nimic, nici mǎcar un “Au!”
– Ce-i aici? Cabaret? Ǐţi faci de cap când nu sunt doctorii?
Orice aş fi zis era de prisos aşa cǎ am tǎcut.
– Mǎ fac cǎ n-am vǎzut nimic dar fǎ bine şi dǎ-mi ceva de cap cǎ-mi vine sǎ mor!
Ǐn mod normal aş fi luat cinci zile de arest. Ǐnseamnǎ cǎ-l doare rǎu capul dacǎ mǎ iartǎ. Alerg în cabinetul celǎlalt al sanitarilor, sǎ caut pastile. Ǐn timp ce caut îmi dau seama cǎ ultimele algocalmine şi antinevralgice i le-am dat lui Mile , fochistul, fiindcǎ m-a lǎsat sǎ fac baie la centralǎ. Farmacia … încuiatǎ. Doar era duminicǎ. Acum, ce mǎ fac? Alerg în salon. Bolnavii mǎ privesc destul de curioşi.
– Ce cauţi ? întreabǎ unul care  putea sǎ mai vorbeascǎ.
– Dǎ-mi ceva de cap, un hap… ceva!
– Te doare capul?
-Nici n-ai idee cât de tare! Ai sau n-ai?
– Ia-le pe astea de mi le-ai dat tu asearǎ. Biseptol!
Cred cǎ pe astea i le-am dat de tuse, nicidecum de cap, dar ce mai contează? E pastilǎ? Se ia pe gurǎ? E mai bine sǎ plece omul fǎrǎ  pic de tratament?
Ajung la comandant.
– Uitaţi! Ceva mult mai tare decât orice algocalmin.
– Bine! Dǎ-mi şi un pahar cu apǎ!
Ǐi dau apa, înghite hapul şi pleacǎ fǎrǎ nici un cuvînt. Toatǎ noaptea n-am putut sǎ dorm. Ce-o mai fi fǎcând comandantul? L-o mai durea capul? Sau poate i-o fi trecut?
A doua zi, lunea, soldaţi, gradaţi şi ofiţeri, care la cursuri, care afarǎ la muncǎ. Agitaţie mare. Doctorul meu avea învoire. Era doctorul  celǎlalt, Tudose. Bǎiat de zahǎr. Mǎ vede îngrijorat şi mǎ întreabǎ prietenos:
– Ai mai fǎcut vreo prostie?
Omul ǎsta era minunat. Ǐi spuneam totul fǎrǎ sǎ mǎ întrebe nimic. Nu aveam secrete . Tocmai mǎ pregǎteam sǎ-i explic tǎrǎşenia când uşa se deschide şi apare comandantul. Ǐnghit în sec. Acum-i acum! Simt cum mǎ trec toate transpiraţiile.
-Ce faci doctore? Eşti ocupat?
Pe mine pare sǎ nu mǎ observe. Oricum mǎ fǎcusem mic.
– Bine-aţi venit, tov. Comandant! (şi cǎtre mine) Pune repede de-o cafea!
-Pǎi nu cred doctore  cǎ mai ai! Ţi-a bǎut-o ǎsta ieri! zice uitându-se la mine.
Oricum, n-am timp de stat! Uite de ce am venit! Fǎ-mi , te rog, o reţetǎ pentru maicǎ-mea. Şi… ca sǎ nu uit, trece-mi , te rog și nişte biseptol! A fost minunat! (şi-mi face semn discret  cu ochiul)
Ǐmi venea sǎ leşin. Bineînţeles cǎ de bucurie. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacǎ nu-i trecea durerea . Nici nu vreau sǎ mǎ gândesc. Dupǎ ce pleacǎ încerc sǎ mǎ scuz:
– Domn’  doctor, ştiţi, am bǎut şi eu o cafeluţǎ din sertarul dumneavoastrǎ. Dar….
– Stai liniştit, nu-i nici o problemǎ. D-asta eşti aşa de îngrijorat? Când am eu, bem de la mine, când ai tu, bem de la tine! Fii mai calm. Nu pune totul la inimǎ și nu te pierde în nimicuri.
Ǐmi venea sǎ-l pup. Avea omul ǎsta un dar de a înveseli pe oricine. Era bun de pus la ranǎ!
– Şi acum vezi cǎ trebuie sǎ mǎ duc pânǎ la spital. Te descurci tu pe aici că doar eşti bǎiat mare. Aşa cǎ, nu te mai pup, rǎmâne cum am stabilit!
– Dintr-odatǎ, Norise, viaţa mi se pǎrea mult mai frumoasǎ! Aşa şi era. Mǎ supǎram pentru nimicuri.
– Aşa facem toţi, completeazǎ Noris. Ni se pare cǎ orice ni se întâmplǎ nouǎ e mult mai complicat decât ce li se întâmplǎ altora!
-Da , dupǎ rǎu vine și bine şi dupǎ bine….Asta-i viaţa, trebuie trǎitǎ. Cu toatǎ pasiunea! Aşa cǎ n-are rost sǎ te mai pup. Rǎmâne cum am stabilit!