Promiscuitatea în care se zbat, de multe ori nedrept şi fără vrerea lor, mulţi dintre cei apropiaţi nouă, cunoscuţi ori ba, este, chiar şi acum, în prag de secol XXI, cuvântul de ordine ce domină nefericit soarta „societarului” depersonalizat al timpurilor contemporane, care îşi leagă greutatea coşului zilnic de mărunţişul strecurat din milă vădită de către celălalt râvnitor la mântuire personală – străinul acela care îşi poartă grăbit şi haotic şirul paşilor săi prin nămolul conjunctural ce îi afundă înspre străfunduri, dureros de grosolan şi de regresiv, ecuaţia existenţei zilnice strivite de guvernanţii actuali cu o cruzime feroce până la esenţă. Stomacul „zgomotărind” a foame, plămânul descompus de ftizie şi sufletul înecat în deznădejde – iată argumentele forte ale unei Fiinţe pentru care noţiunea de Demnitate umană are, deja, inclus în ea izul anacronicului şi al iluzoriului. (Uneori, stai şi te întrebi în mod paradoxal, dacă nu cumva şi acest cuvânt, Demnitate, nu este aşezat cumva, întocmai ca şi cinstea, dragostea şi adevărul, undeva, între filele îngălbenite de vreme ale oricărui dicţionar al limbii materne consultat din timp în timp doar de câte un şcolar silitor pentru ora sa de română…)
Personal, am trăit ani de-a rândul lângă personagii oculto-securiste, care nu ştiau altceva decât să-ţi scuipe aproape zilnic obrazul şi demnitatea. „Ce tot atâta puritate?” – mi s-a urlat într-o zi dintr-o gură ce împroşca bale de câine turbat la orice silabă articulată dur, atunci când puţinele sale forme lingvistice lipsite totalmente de semnificaţii adânci ţâşneau cu o viteză ametitoare din propriile-i corzi, moment teatral pentru care l-ar fi invidiat orice actor amator sau profesionist cu mai mult sau mai puţin talent dovedit. „Mă c… în el de suflet, banul contează” – replică şocantă pentru mine la început, din care am dedus însă mai apoi unica verigă de bază a sistemului de gândire managerială securisto-masonică a zilei de azi: intimidarea. Cu moartea bătându-le ceas de ceas la uşa destinului individual, specimenele jalnice la privit ale momentului îşi conţin într-un mod patologic sentimentul cronic al ne-muririi individuale, al înveşnicirii propriilor lor fiinţe şubrede şi complet aspiritualizate într-o formă de existenţă pe care efigia degradării umane tronează dominator şi despotic la nesfârşit, parcă. Toţi, fără deosebire, trăiesc sub copita unei neoideologii a desfrâului şi a falsei condescendenţe devenite fundamentul de carton cu mucegai gros al prezentului irespirabil de azi.
Vrem sau nu vrem să privim în ochi adevărata faţă a situaţiei crunte de acum, trebuie să spunem că, din păcate, verbul „a avea” a căpătat un lanţ întreg de pseudoconotaţii curente sprijinite toate pe un întreg complex ideatic greu de înlăturat în momentul de faţă. A poseda în condiţiile sociale actuale un rost firesc al tău, astăzi, când omenirea îşi arogă descoperiri fundamentale unice, rămâne un vis personal înghiocat între chingile amare ale propriei tale vieţi, un vis care te macină cu atât mai mult cu cât se ştie că este un drept cuvenit necondiţionat al Fiinţei umane şi care aşteaptă de prea multă vreme pentru a se naşte o singură dată. Adevăratele hiene şi adevăraţii şacali ai contemporaneităţii noastre sunt aceia dintre noi care ne lovesc în faţă sau în spate într-un mod cu totul şi cu totul nedrept, atunci când le vine apa la moară pentru a-şi revărsa şuvoaiele lăuntrice de ranchiună patologică inexplicabilă – o formă cumplită de vendetism al unei raţiuni, dacă nu malefice, cel puţin inexistente. Miezul total necreştin al problemei în cauză poartă în el, din nefericire, marca sadismului evident – latura definitorie a celor care, sub oblăduirea puterii temporare pe care o au, sfărâmă cu duritate abjectă tot ceea ce Dumnezeu a creat pentru a fi supus respectului, iară nu hulei – Omul.
Începând să te afunzi un pic câte un pic în acel soi de melancolie perversă care îţi apasă din ce în ce mai abitir viaţa, te întrebi cu armele aruncate din deznădejde în ţărână, dacă ziua de mâine nu-ţi va fi, oare, la fel de anchilozată precum îţi este şi cea de azi ?!… Unicul spaţiu la care se mai face raportarea zilnică a Fiinţei umane a mai rămas singur doar… Cerul. Trotuarul murdar cu vise pierdute ale destinului tău şi durerea – singurul prieten de nedespărţit care îţi foşgăie cu neliniştite în suflet, vibrându-ţi până în străfunduri propria-ţi interioritate, iată singurele constante sigure a ceea ce putem numi încă azi Omul. Cum să reuşim a întrezări în noi puterea de a mai spera în duhoarea care ne apasă necontenit viaţa, când isteria, aroganţa şi indiferenţa crasă a conducătorilor actuali sunt singurele atuuri fixe pe care aceştia le deţin ?!… Şmecher, tupeist, mai hoţ decât alţii şi mai vulgar de o mie de ori decât toţi la un loc, aceasta este oglinda perfectă a vremii de acum. Terifiantă platoşa aceasta a vulgarităţii în care e sugrumată – sperăm că nu pe veci – limba română şi sufletul celui care o siluieşte fără conştiinţă în fiecare zi!…
Nu poţi să încropeşti la repezeală nişte soluţii miraculoase drept antidot unic al distrugerii de sine a Fiinţei umane, care să scoată din bezna infernului hidos sufletele oricum risipite în scrumul păcatului etern. Admirabila definiţie a cuvântului OM riscă să devină, astfel, prea curând, din lipsa puterii de a înţelege nevoia reală de trai a unei populaţii cu lehamitea şi cuţitul ajunse puternic până la os, cumplita definiţie a noţiunii de DISTROFIE A SPECIEI UMANE, dacă la început de mileniu trei nu se va conştientiza o dată pentru totdeauna că, din momentul înscrierii oficiale a datei de naştere a unui copil în analele unei primării oarecare, acesta nu trebuie să devină o simplă dată de analiză statistică, ci o FIINŢĂ capabilă de a avea, deopotrivă, şi obligaţii, dar şi drepturi. Să ne străduim a vedea în dreptul unui OM de a rămâne între nelimitele demnităţii sale, necesitatea acestuia de a trăi în armonie cu sine şi cu ceilalţi, dar şi aceea de exprimare individuală liberă a sa. Să nădăjduim cu tot sufletul, care ne mai dă ghes din când în când înspre facerea de bine, că, acolo sus, cineva nu va înceta niciodată să iubească OMUL şi că el va fi privit aşa cum se cuvine din toate unghiurile posibile ale complexei sale personalităţi sale regeneratoare…
