Arta românească a fost direct influenţată de-a lungul timpului de evoluţia destinului istoric care, prin aşezarea celor trei provincii româneşti – Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, între graniţele a trei mari imperii: Imperiul turcesc, Imperiul ţarist şi Austro-Ungar, a trebuit să supravieţuiască şi să depăşească vicisitudinile vremurilor. Apărută la sfârşitul secolului al XIV-lea, arta cultă românească s-a manifestat ca o continuatoare a artei tradiţionale bizantine, cu deosebire prin pictura monumentală religioasă, pictura religioasă de şevalet, în tempera (icoane), sculptură decorativă şi ceramică decorativă. Sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea a marcat apariţia primului stil de artă cultă românească, stilul cantacuzin-brâncovenesc, care s-a manifestat cu deosebire în domeniul arhitecturii, picturii monumentale religioase şi în domeniul artelor decorative (metal, ţesături, lemn). Condiţiile impuse de Imperiul turcesc celor trei provincii româneşti au făcut ca abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea să apară în România pictura şi grafica laică de şevalet, această perioadă fiind cunoscută şi sub denumirea de perioada artiştilor primitivi, adică acei artişti cu studii de specialitate făcute în străinătate, în special la Academiile de Artă de la Viena şi Roma.
Iată de ce putem vorbi cu adevărat de arta plastică cultă românească abia începând cu perioada modernă, adică din deceniul al VI-lea al secolului al XIX-lea, după deschiderea cursurilor primelor Academii de Artă de la Bucureşti şi Iaşi şi constituirea primelor mari pinacoteci ale statului în cele două oraşe amintite mai devreme.
Aşadar, până la perioada contemporană – dacă considerăm acest moment după cel de-al doilea război mondial –, arta românească a trebuit să recupereze întreg parcursul istoric european numai într-o sută de ani: de la clasicism, romantism, preimpresionism, impresionism şi postimpresionism, până la simbolism şi constructivism, cubismul şi expresionismul de la începutul secolului al XX-lea. Mulţi dintre pictorii, sculptorii şi graficienii români din perioada interbelică au fost iniţiatorii sau au făcut parte din mişcările avangardiste europene în domeniul literaturii şi artelor plastice şi am aminti aici numai câţiva dintre aceştia: Tristan Tzara, Mattis Teutsch, Corneliu Mihăilescu, Cecilia Cuţescu Storck, Victor Brauner, M. H. Maxy sau Samuel Mutzner. Ei au creat astfel premisele apariţiei artei contemporane româneşti, o artă cu o dinamică evolutivă extrem de accentuată, dar şi cu specificităţi legate de arta tradiţională populară, de redescoperire şi reinterpretarea unor semne şi simboluri ale artei arhaice româneşti.
Modernismul şi postmodernismul de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, mişcări artistice fără o coerenţă aparte, ele fiind rezultatul accentuării unui mesaj artistic unic, specific fiecărui creator în parte. De aici necesitatea promovării fiecărui demers artistic individual ca o entitate aproape unică ce trebuie cunoscută şi analizată prin idealul propriu fiecărui artist. Modul extrem de divers şi dinamic prin care se face legătura astăzi între demersul artistic individual şi marele public, impune găsirea unor formule asociative de prezentare şi promovare a artei contemporane româneşti atât în ţară cât şi în străinătate.
Dincolo de expoziţiile organizate în spaţii muzeale, galerii de artă particulare, promovarea prin intermediul internetului care are însă un mare dezavantaj înlăturând contactul direct cu opera originală al receptorului, ş. a., există şi alte formule diverse de promovare a artei contemporane româneşti pe plan european. Una dintre acestea ar fi aceea de prezentare a artiştilor în propriul spaţiu de creaţie, atelierul în care se petrec marile şi interesantele experimente artistice, interviurile cu artiştii despre idealurile propriului demers creator. Aceasta ar fi una dintre modalităţile unui contact direct operă-artist, document peste timp şi o bază de cercetare viitoare asupra evoluţiei artei româneşti contemporane. Ea poate să conducă direct la nişte relaţii interumane şi artistice la nivel european şi să pregătească publicul din alte ţări pentru o mai bună receptare a mesajului artei contemporane româneşti.
