Aşterne-mi linişti, frunză ruginie
Când dai sărutul tău, sfinţit de toamnă,
Pământului mustind… eşti tristă, doamnă,
Prin fald de neguri rătăcind pustie… Dezmiardă-te în limpezimi de ape
Drumeag făcându-ţi printre stânci rebele
Prin vânt pribeagă, ascunzând sub pleoape
Doruri brumate-n cânt de menestrele.
Aşterne-mă cu tine-n pace lină
Adie-mă în suflet cu iubire
Îmi scaldă visu-n nopţi cu lună plină
Şi-al meu cuvânt din stih, în nemurire.
Dăruie-mi gând curat în fapt de seară
Tot ce-i frumos şi bun în mine-nvie
Ascunde-mă în strune de vioară
Şi-aşterne-mi linişti, frunză ruginie.
Eşti suverană-ntr-un regat de-aramă
Şi-n unduiri de vânt îţi legeni trupul
Azi eşti veşmântul meu, mâine-maramă
Nu lăsa frigul să-mi pătrundă lutul…
