În acea seară, şi frumuseţea stelelor a apus odată cu primirea tristei veşti a răpirii a trei tineri evrei – de câtre forţe potrivnice, spre a cere din nou tratative de eliberare în schimbul a zeci sau sute de prizonieri-terorişti-deţinuţi. Numai că de data aceasta, mai mult ca oricând, durerea a depăşit limitele. Au fost ucişi fară milă! Conducerea ţării a spus răspicat: „Până aici!”.
Riposta a fost imediată şi puternică. S-au auzit glasuri: „Pentru câţiva tineri?” „Da! La noi omul are o valoare inestimabilă! Soldatul nostru, omul, copilul nostru, el e cel care ne dă siguranţa existenţei. El ne apără, el ne asigură liniştea!”.
Copiii din şcoli abia intraseră în vacanţă după o muncă intensă spre a-şi asigura o educaţie temeinică pentru ziua de mâine. În loc să se bucure… nici acolo unde au prilejul să se joace, nu le prea mai arde de joc. S-au maturizat repede! Sunt trişti! „Daţi-ne timp şi încredere. Noi, armata noastră bravă şi puternică pe care o preţuim – viaţa fiecărui soldat fiind foarte preţioasă o vom recăpăta. Îi vom pedepsi pe răpitori, pe toţi teroriştii interesaţi în distrugeri şi moarte care lovesc pe la spate folosind crima motivând-o ca glorie, promiţând fericirea şi aceea după moarte. Ne deosebim de adversari prin umanitate. Una este sa avertizezi populaţia să părăseasca casele în care sunt şi terorişti spre a evita victime nevinovate prin bombardamente, şi alta e să ploua cu rachete, la întâmplare aducătoare de moarte şi asta în timp înca de pace, fie ea aparentă….!”
Dintr-o linişte aparentă a pornit deodată neliniştea. Nu s-au stins teama, durerea pierderilor copiilor… în trecutul mereu prezent, că neliniştea a revenit în sufletul fiecăruia. S-au făcut din nou auzite tunurile, au reapărut tancurile, s-a auzit sunetul alarmelor, zborul avioanelor ca urmare a căderii pe teritoriul patriei a rachetelor, ameninţării teroriste care nu mai luau sfârşit. Au tresărit inimile tuturor într-un semn de solidaritate a întregii ţări şi nu numai, îngânduraţi, impresionaţi de, stau în adăposturi alături de părinţi şi bunici. ceea ce văd pe ecranele televizoarelor dar încrezători în soldaţii noştrii, în justeţea cauzei pe care o apără. Impresionantă solidaritatea oamenilor în faţa durerii, a nevoii de ajutor începând cu conducerea fiecărui loc lovit de rachete şi până la ultimul om.
Din nou imagini cutremurătoare. De ce? Până când? De ce alarmă în loc de muzică? Privesc străzile până ieri pline de forfotă, plină de tineri-de copii care vor să-şi refacă forţele în vacanţă, de zgomote care uneori mă deranjau dar acum le duc dorul. Liniştea doare… Acum e linişte o oră, o zi? De ce doare oare? Aşteptăm! Se aude sirena pentru prima dată în oraşul nostru. Ne gândeam şi eram gata să le dăm găzduire câtorva prieteni din sud, din Haifa spre a se deconecta de stres. Ei ne-au sunat spre a fi siguri că noi suntem bine.
A venit noaptea. Sirena ne avertiza din nou. Ce sunet lugubru! Am auzit bubuiturile. Eram copil în timpul războiului când, în adăpost mă rugam bunului Dumnezeu să nu cadă bomba şi de-o fi să cadă, nu în adăpostul nostru… Azi ne rugam să nu cadă nicăieri. Solidaritate? Toţi sunt oameni! Dă-ne Doamne viaţă, şi nu moarte că atunci când va sosi clipa, vine ea singură. Siguranţă? În măsura respectării dispoziţiunilor bine gândite, organizare, uneori şansa spre a limita pierderile umane.
Acasă, doi născuţi mai devreme, sa nu le spun varstnici sau batrani. Singuri? Nicidecum! Toată ţara era cu noi. Şi în definitiv, noi ca noi, ne-am trăit o parte din viaţă sau mai mult dar ei, copii noştrii? Ce vor avea in viitor? Ura in nici un caz nu rezolva neintelegerile.
Din nou aşteptare. Oare ce aşteptăm? Ce gânduri ne trec prin minte? Grea şi obositoare-i aşteptarea. Din nou la televizor. Lipiţi parcă de ecran. Ce imagini Doamne! De ce trebuie să plătim un tribut atât de greu mereu şi mereu? Razboiul aduce mereu şi mereu alţi morţi, răniţi, spitale, durere şi speranţă.
Sună telefonul. Prietenii din ţară, din străinătate solidari cu cauza dreaptă pentru care luptăm. Suntem bine, avem încredere în cei care fac totul spre a avea linişte dar nu numai pe perioade scurte de timp. Ne răspund la telefon: „Ce bine!” Nici duşmanilor nu le putem dori astfel de bine!
In vecini locuieşte o femeie venită din România spre a îngriji doi bătrâni. O întâlnesc în drum spre policlinică.
– Mi-e frică domnule. Sunt cu gândul la cei rămaşi acasă. Ei sunt liniştiţi într-un fel dar cu gândul la mine, la mulţi alţii. De unde mai luaţi atâta putere şi înţelegere, dumneavoastră care aţi adus un atât de greu şi dureros tribut războiului, urii care a vrut să vă elimine de pe faţa pământului? Poporul ales de Dumnezeu!?
– Probabil sau sigur de aceea plătim azi pentru ce a fost ieri şi nu prea am învăţat mult nici atunci şi nici azi. Avem încredere în Dumnezeu şi după el în tinerii care cu riscul vieţii lor atât de fragezi, ne apără, ne dau încrederea în ziua de mâine…
Plătim tribut greu pentru liniştea pe care o dorim. Cum de nu face nimeni un calcul, nu al ambiţiei şi luptei de a asigura un drept prin război, jertfe omeneşti, pagube incomensurabile ci cât ar fi de bine pentru fiecare dacă aceşti bani utilizaţi a aduce moarte, distrugeri, mărirea numărului de infirmi… ar fi întrebuinţaţi în folosul vieţii, al medicamentelor care să readucă oamenii la o viaţă fericită?
Oare moartea să fi înlocuit fericirea? Chiar nu putem să ne oprim înainte de a fi prea târziu ? Clădirile, podurile, câile de comunicaţie se vor reface. Cine ne va aduce înapoi copiii noştri care şi-au adus aportul la viaţă prin sacrificiul lor suprem? Şi pamântul este sătul de sângele vărsat de tinerii care ar fi trebuit să trăiască, să aibă familii, copii, nepoţi…
Alarmă! Privim la televizor, suntem informaţi la radio, se aud din nou bufniturile rachetelor, oamenii se întorc din nou în adăposturi. Case secţionate, vedem masa aranjată pentru prânz, pătuţuri, covoare, haine, jucării, case distruse. Îndefinitiv unde-i viaţa? Sau asta-i viaţa secolului descoperirilor uriaşe ale lumii? Suntem sau ne simţim atât de aproape de fiecare localitate, fiecare om din spaţiul lovit de rachete…
Din nou linişte. Aşteptăm într-o tăcere care vorbeşte atât de mult… Suntem puternici, nu ne ese frică! Puţină teamă există, e naturală, nu te poţi deconecta în totalitate, dar, avem încredere! Omul poate învinge racheta, suntem unul pentru toţi şi toţi pentru unul.
Solidaritate. Am văzut şi sunt mândru de noi că se poate. Iar lacrimi şi durere ce devine de multe ori insuportabile. Vedem la televizor cum părinţii, soţiile, copii îşi duc cel apropiat la locul de veci. Căzut la datorie şi nici acum nu e linişte. Rachetele cad de o parte şi cealalta, cad în jur. Nici unul nu se fereşte! Ne întărim în durere spre a fi puternici. Jertfa lui nu va fi zadarnică. Ne preţuim morţii la fel ca vii, le păstrăm în inimi respectul, dragostea şi ne rugăm ca sufletele lor, trăite atât de puţin, să-şi găsească liniştea şi de acolo, de undeva de sus să se roage pentru noi, pentru urmaşii noştrii cel puţin ei să aibă parte de o viaţă liniştită.
S-a întors oare Doamne lumea pe dos? Părinţii îşi duc copii la cimitir? Fă Doamne dreptate, restabileşte ordinea! Să trăim într-o bună vecinătate, să ne întrecem în a fi pe cele mai înalte trepte de civilizaţie, să ne batem pentru cât mai mult bine copiilor noştri! Nu cu rachete aducătoare de moarte, distrugeri, durere! Dragostea, încrederea, prietenia, sentimentele de colaborare nu au devenit antichităţi, dar nici nu va trebui să le lăsăm să devină. Oare e atât de greu să recunoaştem că viaţa e cel mai valoros lucru din lume?
Copii se nasc buni. De ce nu ar creşte şi s-ar dezvolta în continuare la fel? E chiar imposibil? Faceţi totul oameni buni spre a aduce pacea, liniştea binefăcătoare, dragostea de viaţă, pentru aproapele nostru. Viaţa atât cât ne este dată este frumoasă! Să o facem şi mai frumoasă! Aşteptăm ziua când trezindu-ne dimineaţa să auzim acordurile muzicii şi nu alarmele, să vorbim despre viaţă şi nu despre moarte.
PACEA, acea stare de linişte, de prosperitate nu trebuie aşteptată a ne-o aduce alţii ci noi să o impunem! Să ştie o lume întreagă: Noi vrem pace, linişte, bună vecinătate dar nu o putem oferi dacă ni se răspunde cu armele! O vrem cât suntem pe pământ şi nu sub el. Am văzut că armele nu fac deosebiri de naţionalitate, vîrstă, credinţă. Ele seamână doar moartea! Câte scuze ar fi trebuit să se ceară poporului nostru care şi-a plătit atât de scump tributul pentru a supravieţui. Pentru noi, toţi cei care au pierit sunt şi vor fi nişte sfinţi care sau jertfit pentru a trăii urmaşii şi urmaşii urmaşilor lor!
Aşteptarea este dureroasă! Cât şi ce aşteptam? De ce numai când ne este greu? Asta-i altă întrebare căreia va trebui să-i găsim un răspuns favorabil. Îl amănâm. Avem timp? Va veni înţelegerea? Se impune cu putere? Avem destui înţelepţi care vor trebui să depună mai mult efort pentru unire împotriva răului. Cert, este posibil! E o cerinţă de unire nu numai când ţi-e rău sau greu… Viaţa ne-a fost dăruită a o trăi!
