200px-Avram_Iancu

200px-Avram_IancuAVRAM IANCU – MARELE TRIBUN

Cine a fost Avram Iancu şi de ce se tem ungurii de el chiar şi după moarte, de-l spânzură unii post – mortem? Partea I – Tinereţea

Bunicul lui Avram Iancu s-a numit Gheorghe Iancu, a fost preot ortodox în Vidra de Sus şi în anul 1784 a luat parte la răscoala lui Horea, fiind chiar rudă cu acesta.

Fiind un om vrednic el a crescut patru fete şi trei băieţi.

Al treilea dintre băieţi se numea Alisandru şi a fost tatăl lui Avram Iancu. Iată cum l-a caracterizat în 1869 Iosif Vulcan pe tatăl tribunului:

,,Alesandru Iancu a fost unul dintre cei mai respectaţi locuitori din sat… Alesandru Iancu era un om foarte deştept; de la natură avea minte ageră, a învăţat carte şi a fost mult timp jude comunal şi gornic de păduri în Vidra de Sus”

S-a căsătorit cu Maria şi au avut doi copii Ioan şi Avram.

Avram Iancu s-a născut după datele cunoscute în luna iulie sau august 1824.

A copilărit la Vidra de Sus şi tot acolo a început şcoala primară, după care a fost trimis la şcoala din Neagra unde a învăţat cu un dascăl minunat refugiat din Muntenia după răscoala lui Tudor Vladimirescu. La vârsta de 12 ani este trimis la şcoala din Câmpeni pe care o încheie cu bine.

Va continua la şcoala ,,crăiască” de la Zlatna, care avea un caracter maghiar, dominat de catolicismul ungar şi în unele matricole el apare ca fiind de religie greco-catolic deşi el era ortodox. Şcoala era cu predare în limba latină.

După patru ani termină cu rezultate foarte bune şcoala din Zlatna şi va pleca la Cluj unde va urma Liceul piariştilor, urmând ştiinţe umaniste şi filozofie şi pregătindu-se să devină avocat. Aici studiază în limba maghiară.

Acest liceu era subordonat total naţionalismului maghiar. Nobilii şi burghezia maghiară doreau înglobarea necondiţionată a Transilvaniei în Ungaria la 1840 şi pentru aceasta foloseau cultura şi educaţia pentru maghiarizare forţată. La acest liceu el a fost înmatriculat sub numele de Iank Abraham, romano-catolic şi considerat ungur. Dar Avram Iancu, ca student la drept a respins această încercare de deznaţionalizare şi îşi afirma cu tărie apartenenţa străbună şi credinţa.

Iată ce spune Isaia Moldovan, un tânăr studios, despre anii de şcoală din acei ani de la Cluj:

,,În timpul acela ne persecutau tare pe noi românii. Cine ştie ce fantomă     şi-au mai năzărit ungurii: că nu ştiu pe unde pe Câmpie, în Bisericile româneşti, au aflat arme şi că românii vreau să se răscoale şi alte bazaconii. Ascuţeau mereu săbii şi se găteau, apoi noi eram Horea, Cloşca şi ,,Vankuj”. Noi nu ştiam nimic despre revoluţia lui Horea; dar nici de originea noastră nu aveam ceva cunoştinţă. Din istoria care ni se propunea nu cunoşteam decât batjocura. Când au venit ungurii – ni se spunea – au aflat nişte oameni valachi, numiţi ,,vilis conditionis homines”. Încă mă mai mir că ne mai numea oameni! Cu astfel de batjocuri până atâta ajunsesem, de la unii le era ruşine de părinţii lor; mulţi nici nu mai vorbeau româneşte, mai bine ungureşte. Iată renegarea…”

În această perioadă Transilvania se afla sub dominaţie habsburgică şi Avram Iancu era obligat să îndure toate aceste vicisitudini alături de colegii săi. Dar în ultimul an la drept la Cluj ei încep să se organizeze şi vor edita şi o foaie în limba română ,,Aurora” – Foaie pentru minte şi inimă, prin care susţin năzuinţa luminării neamului românesc prin cultură, lucru care nu era pe placul autorităţilor maghiare care doreau orice conversaţii numai în limba maghiară.

Despre acea perioadă Nicolae Popea povesteşte că la o înmormântare, cuvântarea funebră a fost ţinută în limba română şi tinerii maghiari au protestat cu vehemenţă, colegii trebuind să-l apere cu piepturile lor pe orator.

Tot în acea perioadă în 1891 în piaţa din Cluj a avut loc următorul eveniment la care a fost martor şi apoi l-a povestit Iosif Şuluţiu lui Ioan Pop Florantin:

,,L-a aflat (pe Avram Iancu), relatează el, într-un grup de tineri, certându-se cu câţiva colegi unguri. Răzbind până la el, l-a întrebat:

– Ce-i Iancule? Ce vor ăştia să-ţi facă?

– Lasă-mă, dragă, strigă Iancu, nu vezi că ăştia vor să-mi scoată sufletul?

– Ce-i pentru Dumnezeu! Ce s-a întâmplat? Ce vreţi, măi? Spuneţi să aud şi eu.

Iancu grăi din nou, cu aprindere:

– Auzi, Şuluţ dragă? Aceştia nu vreau să creadă că Ioan Huniade Corvinul şi fiul său Matia, au fost de neam român!

Secuiul Ienei strigă acuma:

– Cum se fi rumuni, dache fost unguri?

– Numai asta e – strigă Şuluţ cu inima curată. Bată-te norocul, Iancule. Dar lasă-i la dracu pe toţi! numai asta a fost?

– D-apoi nu-i destul? – (zice Iancu)

– Eu credeam că doară ei ar fi vrut să te bată.

– Ian să vree! Că eu nu mă tem de ei, de toţi câţi sunt aici.

Iojika adause:

– Rumun fost Huniadi, cum eu sunt.

– Da, întoarse Iancu, tu grăieşti adevărul, pentru că şi tu eşti român.”

…şi disputa s-a încins între tinerii români şi restul care nu credeau în obârşia românească a lui Matei Corvin, deoarece când istoria se predă în altă limbă ea serveşte interesele altora şi devine armă politică. Parcă istoria se repetă din nou în zilele noastre, în piaţa Clujului, tot la statuia Corvineştilor, numai că acum bătălia se dă …în plăcuţe!

De ce nu vor ungurii conduşi de udemre plăcuţa pe monumentul respectiv de la Cluj şi de ce fac alergie la ea? Din acelaşi motiv ca şi în anul 1891, că ea afirmă clar şi răspicat obârşia românească a lui Matei Corvin principe al Transilvaniei:

,,Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită”.

Aceasta era inscripţia care dăinuia pe soclul statuii lui Matei Corvin

din Cluj, de când a fost pusă acolo de marele istoric roman Nicolae Iorga, în anul 1920.

Notă: Toate aceste date şi citate au fost date din cartea AVRAM IANCU ÎN TRADIŢIA POPORULUI ROMÂN, o carte de excepţie scrisă de FLORIAN DUDAŞ.

AVRAM IANCU – AVOCAT

Marele Tribun AVRAM IANCU a absolvit studiile la Cluj în vara anului 1846 la vârsta de 22 de ani în mod strălucit şi dorea să ocupe un loc în administraţia publică din Transilvania:

,,A fost unul dintre cei mai solizi şi mai eminenţi între conşcolari… un student eminent, cu exterior plăcut, blondin, modest cu inima deschisă, sincer şi cu caracter, avea mult temperament, dar era foarte tolerant faţă de alte naţiuni şi confesiuni, apoi ţinea mult la parola cuvântului dat… Matematica şi mai ales istoria îi erau studiul de predilecţiune.”

Pentru aceasta trebuia să facă o perioadă de practică într-o instituţie publică. Astfel:

–         Se prezintă în faţa guvernului de la Cluj, cerând să fie primit ca şi practicant fără salariu, dar este respins pe motiv ca fiind plebeu, fără origine nobilă. Pleacă de acolo umilit şi îndârjit;

–         Se prezintă la Sibiu la tezauriatul ţării unde se înscrie ca practicant, dar în scurt timp se convinge că accesul său într-un mediu rezervat numai ,,naţiunii dominante” nu are sorţi de izbândă deoarece iată ce scrie un ziar al vremii:    ,,Iancu nu avea nici înfăţişarea recomandabilă: el nu ştia să se încovoaie, nici să linguşească. Pe figura lui înaltă şi pe faţa lui superbă, bărbătească, se oglindea timbrul acelei conştiinţe pe care singură convingerea meritelor o poate da.” Supărat şi umilit părăseşte şi Sibiul.

–         Ajunge la Târgu Mureş, care pe vremea aceea era mult mai mic şi era  ,,centrul naţiunii secuieşti” şi se înscrie ca practicant la ,,Tabla regească” adică Curtea de apel a Transilvaniei şi se hotărăşte să devină avocat.

De ce avocat?

Deoarece în acele vremi putea fi avocat şi dacă nu era nobil, iar nobilii vremii sale nu se făceau avocaţi, ei fiind interesaţi numai de ocuparea funcţiilor publice care le confereau multă putere. Aşa era soarta lui Iancu ca a multor tineri din Transilvania  oprimată de imperiul habsburgic prin dominaţia maghiară, tineri care căutau să răzbată în viaţă prin şcoală.

Aici la Târgu Mureş avea post de ,,cancelist” şi s-a regăsit cu un grup mai mare de 30 de români tineri practicanţi din care majoritatea terminaseră studiile la Cluj şi doreau să devină jurişti şi avocaţi, dar dintre toţi continuă să se remarce în mod deosebit:

,,Cu făptura sa înaltă şi subţire, el este cea mai distinsă personalitate, prin cultură şi calităţi între toţi canceliştii”

Motivaţia de a deveni avocat avea şi alte argumente în starea jalnică a naţiunii române în Transilvania pe care Avram Iancu o văzuse mereu şi în satul său şi o vedea şi în toate oraşele transilvane, modul în care românii erau trataţi fiind mereu lipsiţi de drepturi. Dorul de libertate, de dreptate care s-au sădit atunci în sufletul lui nu s-au stins niciodată.

Care era situaţia şi cum erau trataţi moţii şi românii din Ardeal?

–         Comuna Vidra şi alte zece sate făceau parte din domenilul fiscal Câmpeni;

–         Domeniul fiscal Câmpeni, şi domeniile Zlatna, Abrud –Sat şi Baia de Arieş, aparţineau statului, direct interesat de exploatările miniere, din zonă;

–         În aceste zone nu existau domenii nobiliare şi peste tot locuiau moţii care deţineau pământul, fânaţele şi pădurile şi cu toate acestea nu erau oameni liberi aşa cum fuseseră în trecut;

–         În perioada dominaţiei austro-ungare moţii erau iobagi ai statului, supuşi prin interpuşi la o exploatare nemiloasă, sălbatice trebuind să plătească taxe în creştere şi să îndeplinească munci grele şi interminabile;

Un act numit urbariu din 1820 prevedea pentru moţii din apuseni muncile pe care le datorau ca iobagi ai statului habsburgic:

–         Robota – era nelimitată, oamenii statului trebuind să muncească zile şi săptămâni în şir la tăiatul lemnului şi căratul lui cu carele sau plutele la Baia de Arieş sau Zlatna;

–         Toţi cei care posedau car, căruţă şi vite de tracţiune plăteau impozite mari;

–         Pentru mori, vânat şi pescuit, pentru porci şi albine se plătea o taxă anuală;

–         Erau obligaţi să participe la transportul minereului aurifer cu zile în muncă plătiţi cu sume infime;

–         Sarea o aduceau de la distanţe foarte mari şi cu mari cheltuieli;

–         Erau obligaţi să plătească tot lemnul de construcţie de care aveau nevoie;

–         Pământul arabil era puţin şi puţin roditor permiţând numai cultura ovăzului şi a orzului, fânaţele se puteau cosi numai o dată pe an, iar legumele se făceau greu, motiv pentru care bucatele precum grâul, porumbul, trebuiau cumpărate din zonele de câmpie de la mari depărtări;

–         Dreptul de a avea cârcimă şi de a vinde băuturi aparţinea numai stăpânirii;etc.

Aceste urbarii după cum consemnează Silviu Dragomir nu oglindesc încă tot adevărul:

,,Nu consemnează nici pe departe mizeria cruntă ce domneşte în Munţii Apuseni în această epocă a stăpânirii habsburgilor, pentru că ele ocolind vădit drepturile străvechi ale locuitorilor, înscriu obligaţiile lor minimale, în realitate în continuă creştere, căci de cele mai multe ori rămân la latitudinea şpanilor şi a slujbaşilor stăpânirii aflaţi pe aceste meleaguri izolate, retrase şi puţin accesibile, în dreptul şi în lumea lor.”

La viaţa grea a românilor din Ardeal se mai adăuga refuzul autorităţilor de a permite accesul românilor la funcţii publice importante şi refuzul de a permite educaţia copiilor în limba română.

Avram Iancu a avut ocazia să o cunoască pe Ecaterina Varga, o femeie vajnică, care în acea perioadă era o luptătoare neînfricată pentru drepturile moţilor, sprijinind procesele lor pentru păduri. În anul 1869 tribunul Corcheş mărturiseşte apropiaţilor că Avram Iancu a susţinut-o pe Ecaterina Varga în acţiunile revendicative din munţi:

,,Avram Iancu a cunoscut-o pe Ecaterina Varga , aşa povesteau mai mulţi oameni vârstnici din părţile noastre, din Câmpeni şi Bucium. Se spune că a stat de multe ori de vorbă cu ea şi s-au înţeles ce să facă şi cum să scape poporul de asuprirea grofilor acelor vremi. Avea mare respect pentru această femeie, pentru că fusese de vre cinci-şase ori la Viena, la împăratul Ferdinand, cu trăsura să ceară drepturi pentru moţi… Şi ea îl stima pe Iancu şi se înţelegea cu el cum să facă să poată reuşi cu planul ei.”

Pentru toate cele de mai sus, pe care Avram Iancu le-a văzut în călătoriile sale în tot Ardealul, pentru trista şi dureroasa realitate care era el se hotărăşte să devină apărător al neamului său şi să facă tot posibilul pentru emanciparea moţilor şi a românilor din Ardeal. Înconjurat de prietenii şi colegii săi din studenţie, legaţi şi însufleţiţi de aceleaşi idealuri comune, în furtuna care se anunţa în toată Europa ei aveau să devină viitori revoluţionari.

Teodor Paşca din satul Horea spunea:

,,Iancu, acolo, la şcolile alea înalte, s-a pregătit să fie avocat şi să apere dreptul moţilor. Tată-so o cheltuit, bag samă, mult cu el, că ştii cum îi, cum o fost, cât de greu este să fie lumea dreaptă, cu câtă trudă şi amar se apără dreptatea…”

(Citate şi date din cartea  Avram Iancu în tradiţia poporului român de Florian Dudaş)

AVRAM IANCU – MAREA HOTĂRÂRE

,,Peste tot pe unde umblase, dintr-o latură în alta a Ardealului, din cele mai retrase cătune de pe plaiuri până în sala dietei transilvane, Iancu însuşi se convinsese de această dureroasă şi tristă realitate. Pe când în munţii Apuseni, Ecaterina Varga tocmai fusese arestată şi aruncată în închisoarea de la Alba Iulia, la Cluj se desfăşurau lucrările dietei ţării…”

La aceste lucrări tinerii canceliştii au avut ocazia să asiste  de la galerie şi astfel Avram Iancu a participat la un eveniment care l-a bulversat profund şi care în final îl va determina să ia o cu totul altă hotărâre decât aceea de a deveni avocat.

,,Iancu – povesteşte Iosif Sterca Şuluţiu – care se pregătea pentru censura de avocat, încă se afla acolo. La 15 ianuarie 1947 eram ambii pe galeria dietei, el urmărea cu un indescriptibil interes dezbaterile parlamentare. Guvernul, susţinut de partidul conservator reacţionar, vroia ca prin noul proiect de lege, numit urbariu să strivească pe ţăran cu desăvârşire. În acea zi şeful partidului liberal, baronul Kemeni Denes, rosti în parlament pentru emanciparea ţăranilor cuvinte pururea memorabile:

,,Ţăranul, care după ce fu dezbrăcat de tot dreptul omului, de toată demnitatea omenească, i s-au impus sarcini, care nu numai întrec venitul moşiei ce o lucră, dar întrec chiar şi puterile dânsului. Şi când ar mai avea numai un stăpân tot ar mai merge; dar după ce stăpânul său i-a luat tot ce bietul om a muncit, apoi vine al doilea stăpân statul (habsburgic). Acesta-i impune o sarcină şi mai grea. În timp când nobilul îşi petrece în dolce farniente, ţăranul poartă toate greutăţile ţării: plăteşte singur contribuţia, face drumuri şi poduri grele şi tot el plăteşte vamă pe ele. Apără ţara cu arma, ca nobilimea să poată dormi în linişte. Plăteşte pe popă, pe dascăl, pe jude, pe notar şi tot ce i se cere. Şi acest om, în zdrenţele sale, e onest, blând, muncitor , îşi iubeşte ţara şi o apără cu credinţă, deşi el ştie că nici chiar acel pământ de trei coţi, care după moartea sa îi va acoperi trupul, nu este proprietatea dânsului. Aveţi grijă! Dumnezeu nu poate suferi îndelung o asemenea stare.”

La aceste cuvinte, ieşite dintr-o inimă nobilă, reprezentantul guvernului, un grof regalist iată ce răspunse:

(Şi acum atenţie, că aici este foarte interesant ce se spune şi se afirmă, şi care erau temerile ungurilor care vremelnic făceau pe stăpânii în Transilvania sub oblăduirea împăratului Austriei!)

,,Am un temei serios ca să privesc la emanciparea ţăranilor ca la moarte. Precum noi nu ştim acuma unde a fost patria originală a strămoşilor noştri veniţi din Asia, aşa să păzim ca nu cumva, peste 40-50 de ani, să trebuiască a căuta pe maghiari în mica noastră patrie Transilvania cu lampa; pentru că dacă Transilvania va sta de sine, se va preface în ceea ce fusese înainte cu 900 de ani, când veniseră aici Arpad şi Tuhutum: uşor se poate preface în Dacia. Unirea cu Ungaria care ne-ar putea apăra, e încă departe de a se realiza.”

Când majoritatea parlamentului primi proiectul de lege, baronul Kemeni părăsi sala demonstrativ strigând:

,,Protestez în numele poporului sfânt!”

Ca o paranteză la cele ce se discutau atunci în dieta de la Cluj şi cu cât dispreţ discutau la adresa românilor, vedem o motivaţie clară, că ungurii se temeau să nu piardă aceste teritorii care le considerau ale lor, deşi ei erau numai o mână de oameni faşă de români. Aceste teritorii înainte de năvălirile barbare din Asia pe care chiar ei recunosc, făcuseră parte din Dacia Mare.

Dar de ce îşi doreau ei cu atâta îndârjire ceva ce nu le aparţinea? Pentru bogăţiile din Transilvania, inclusiv cele aurifere din Apuseni! Pentru ei era un el dorado!

Şi se pare că tot pentru aceste bogăţii îşi doresc şi în prezent să scoată de sub autoritatea naţională a românilor anumite zone pe care le-au botezat ei pompos ţinutul secuiesc, când acele ţinuturi sunt de când lumea DACIA!

Dacă aşa intenţii rele au ei în prezent, atunci şi noi românii ne rezervăm dreptul şi ne dorim să-i găsim… cu lampa!…cum a spus oficial înaintaşul lor…

Revenind la şedinţa din dieta de la Cluj, iată ce povesteşte Iosif Şuluţiu mai departe:

,,Iancu, care asculta cum se împart ,,domnii” pe pielea bietului ţăran, gemea ca un taur înferecat, tremura ca varga, o convulsie şi nervozitate l-a cuprins: îl scuturau frigurile. A trebuit să-l duc cu sila de acolo, mă temeam că va face scandal. Pe drum către casă am încercat să-l liniştesc, el însă mi-a zis:

–         Frate Şuluţiu, nu te supăra pe mine, oricât de bun român ai fi,tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi părinţii mei.

–         Când acel nobil baron, care a vorbit ca un semizeu, a zis că nici acel pământ de trei coţi, care ne va acoperi trupul după moarte , nu este proprietatea noastră, eram să mă arunc din galerie între ei şi să-i izbesc de perete. Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea ca Horea!

Ajuns acasă, se preumbla cu paşi mari prin odaie fără a zice un cuvânt. Din când în când îşi strângea pumnul de la mâna dreaptă şi, suflând greu, tăia cu braţul drept în aer, parcă ar fi tăiat cu o sabie. Plângea cu hohot, dovadă despre lupta ce-i frământa sufletul agitat. Din acel moment s-a conceput în sufletul lui Iancu hotărârea de a-şi închina viaţa pentru emanciparea neamului românesc.”

Grea soartă a avut marele tribun Avram Iancu, greu l-au încercat vremurile şi mult l-au oţelit.

Mult l-au iubit moţii şi cu tot sufletul l-au urmat şi cu mare drag ascultau de el în anii ce au urmat. De aceea şi în prezent se duc cu miile la crucea lui de pe vârful Găina.

Şi de aceea şi în ziua de azi se duc cu miile la Ţebea să-i cinstească memoria şi mormântul.

Dar ce a făcut Iancu pentru neamul lui şi cu cine şi cu ce s-a luptat el în Transilvania? Dacă noi nu ne învăţăm istoria, nu vom înţelege gestul aberant al ungurului Cibi Istvan, care-i profanează memoria, jignind sentimentele naţionale ale românilor din nou, sub atitudinea îngăduitoare şi duplicitară a udemere.

Mulţi iresponsabili pe lumea asta…

(Citate şi date din cartea  Avram Iancu în tradiţia poporului român de Florian Dudaş)

TRANSILVANIA – PĂMÂNT ROMÂNESC!

Partea a VI-a

Istoria pe scurt a revoluţiei din 1848 – 1849 din Transilvania.

În anul 1848, Transilvania se afla sub stăpânirea Imperiului austriac.

În contextul revoluţionar apărut în acest an în întreaga Europa, Ungaria, aflată şi ea sub aceeaşi stăpânire habsburgică decide să îşi proclame independenţa.

Ungurii din Ardeal, văzând atitudinea Ungariei, doresc să unească Transilvania la aceasta.

Ei declară în Dietă ca în Ardeal există o singură naţiune, cea maghiară, şi declară uniunea Ardealului cu Ungaria, fără să ţină cont de dorinţele şi protestele celorlalte naţiuni din Transilvania, romanii şi saşii.

Era normal ca în asemenea condiţii să se ajungă la război civil, formându-se două tabere opuse: de o parte se aflau ungurii din Ungaria şi Ardeal, care doreau formarea unei Ungarii mari, iar de cealaltă parte se aflau austriecii care îşi vedeau ameninţat imperiul şi saşii şi românii care îşi vedeau ameninţată fiinţa naţională.
Luptele intre cele doua tabere încep în vara anului 1848 şi vor dura până în vara anului 1849, când armata şi insurgenţii unguri sunt înfrânţi de trupele austro-ruse care au beneficiat de un deosebit de important ajutor din partea românilor, mai ales a moţilor conduşi de Avram Iancu, din Munţii Apuseni.”

De ce au ales românii din Ardeal să se opună unirii cu Ungaria şi au preferat să lupte pentru împăratul Austriei? Este clar: cunoşteau preabine gustul dominaţiei maghiare şi lipsa de drepturi, pe de o parte, iar pe de altă parte alipindu-se la Ungaria se desfiinţa Transilvania ca Stat.

Astfel Avram Iancu şi tribunii săi au preferat să mai depindă o vreme de împăratul, dar să şi câştige drepturi pentru românii din Transilvania atât de crunt oprimaţi de nobilimea maghiară, să desfiinţeze iobăgia  şi ţara să rămână intactă.

Cum a pornit revoluţia anului 1848.

,,Furtuna, pornita la Paris, acum nu se mai opreşte acolo, trece in alte tari si ajunge si la noi. In drumul ei răstoarnă nedreptatea împotriva omului şi trezeşte dorul de libertate al popoarelor.
Se răscoală şi Românii.
La Islaz, Iaşi şi la Blaj se ţin adunări, în care se proclamă libertatea unui neam. Aceleaşi gânduri frământau pe toţi Românii, dar viforul a fost mai puternic în Ardeal.

La Târgu Mureş zarva revoluţiei aduna tineretul, fără deosebire de neam. Dar tinerii romani au observat, în grabă, ca ungurii nu vreau să ştie de drepturile neamului romanesc, ci se gândeau numai la ei şi la unirea Ardealului cu Ungaria.

Se zice ca la o adunare Avram Iancu, văzând intenţiile ungurilor, a exclamat: “Protestez în numele naţiei mele. Cerem drepturi egale şi pentru noi, sau moarte.”

La 26 Martie 1848 tinerii romani din Târgu Mureş se adunară la Avram Iancu ca să discute întâmplările vremii şi să se sfătuiască ce ar avea de făcut pentru neamul lor. …În avântul lor, tinerii hotărăsc să se întâlnească la Blaj, în Dumineca Tomii, ca “să poate face paşii necesari în cauza naţională”… “Ne jurăm, fraţilor, că pe Dumineca Tomii, prin foc şi apă şi prin toate pericolele vieţii vom conveni în Blaj – nu numai noi, ci sperăm, că şi alţii, cari vreau salutarea naţiunii noastre”.

Hotărârea tinerimii, în frunte cu Iancu, şi apelurile lui Bărnuţiu, în care îndemna la lupta pentru “libertate şi independenţă naţională”, au pregătit sufletul celor care s-au adunat la Blaj, când s-a hotărât ţinerea unei mari adunări în 3/15 Mai tot acolo.”

Adunarea de la Blaj.

,,O zi de mare sărbătoare a fost pentru toţi Romanii aceasta adunare. Un val de însufleţire a cuprins întreg Ardealul. Tinerii înflăcăraţi stau alături de arhiereii mai cumpătaţi şi-n jur zeci de mii de ţărani, cari au venit “ca un torent” ce n-a putut fi împiedecat de teroarea ungureasca. Erau acolo episcopii Şaguna şi Lemeni, apoi Bărnuţiu şi Avram Iancu, care venise cu 10 mii de Moţi; erau şi cărturari ardeleni, care trecuseră în Ţara Românească, cum a fost Axente Sever, prefectul de mai târziu, erau acolo Moldoveni şi Munteni pribegi, era Alecsandri, era Alexandru Ioan Cuza etc.
Astfel adunarea Ardelenilor s-a transformat într-o mare adunare a tuturor Romanilor.

Cu drept cuvânt a preamărit Nicolae Bălcescu ziua de 3/15 Mai, spunând:
“Zi de lumină, de libertate şi de mărire română, te pomenim şi te serbăm cu drag! Tu minunaşi lumea şi arătaşi că naţia română e matură, vrednică de libertate, vrednică de a intra în frăţia cea mare a naţiilor. În analele Romanilor altă zi nu străluceşte mai frumos decât tine şi cea asemenea ţie, sora ta iubită, ziua de 11 Iunie 1848 a poporului din Bucureşti. Te pomenim şi te serbăm cu drag, o zi măreaţă, căci întâiaşi dată auzirăm atunci un popor întreg răspunzând celor ce-i vorbeau de uniunea Ardealului cu Ungaria, prin aceasta strigare: “Noi vrem sa ne unim cu Tara!”

Minunată destăinuire a lui Dumnezeu, care în zile aşa mari de sărbătoare populară vorbeşte de-a dreptul în inimile aleşilor săi şi numai poporul şi aleşii, aceşti fii ai inspiraţiei divine, avură la 1848 conştiinţa întâmplărilor viitoare, numai ei citiră şi destăinuiră aceea ce era scris în inima fiecărui Roman: “mântuirea de orice domnie străină prin unitatea naţională”

După discursul lui Bărnuţiu, care a dat crezul întregi mişcări de la 1848, fixând ideea centrala a întregi acţiuni: recunoaşterea drepturilor naţiunii romane, după alegerea comitetului naţional şi fixarea celor 16 puncte, s-au ales 2 delegaţii, care să ducă la Cluj şi Viena dorinţele adunării.

Dar povestea veche…Lăcrămaţiile Ardelenilor n-au avut nici un rezultat. Ungurii la Cluj au votat unirea, iar la curtea din Viena nu s-au găsit suflete înţelegătoare pentru cauza românească.
Ajunsese cuţitul la os.

De aci înainte numai cu arma îşi mai puteau apăra Romanii drepturile.

Nici al doilea memoriu înaintat împăratului n-aduce nici un rezultat real, ci numai vorbe.

Un conflict e provocat de unguri prin măcelul de la Mihalţ, 2 Iunie, prin persecuţiile împotriva ţăranilor şi cărturarilor, prin încercarea de a aresta Comitetul naţional format la Blaj. În 16 August, aceştia sunt scăpaţi prin mişcarea Românilor grăniceri, după 4 zile.

O nouă adunare se ţinu la Blaj, în zilele de 16-25 Septembrie 1848, în care Romanii protestează:

–         în contra unirii Ardealului,

–         pretind guvern pentru Ardeal, din care sa facă parte şi Romani şi, în sfârşit,

–         simţind lipsa de organizare armată, hotărăsc înfiinţarea unei Garde Naţionale româneşti.

Acum se trece definitiv la fapte şi rolul conducător îl ia Avram Iancu, organizând legiunile româneşti.”

Aşa s-a pornit revoluţia din Munţii Apuseni, cuprinzând toată suflarea Transilvaniei, pentru drepturi naţionale şi împotriva alipirii la Ungaria.

(Informaţii preluate de pe situl Ţara Moţilor)

Cronologia luptelor dinte românii aliaţi cu austriecii, împotriva honvezilor maghiari, care doreau supunerea Transilvaniei şi alipirea ei la Ungaria

CONJUNCTURA POLITICĂ ŞI SOCIALĂ

1.     Una dintre declaraţiile românilor care luptau pentru drepturi în Transilvania, care au făcut-o pe Câmpia Libertăţii de la Blaj afirma următoarele:

Jurăm că nu vom asupri pe nimeni, dar nici nu ne vom lăsa asupriţi!

2.     Condiţiile de viaţă ale românilor din Transilvania erau cumplit de grele:

,La 1848, românii pretind, astfel, deodată cu ştergerea iobăgiei, înlăturarea stăpânirii străine. În credinţa poporului libertatea naţională înseamnă totul, se identifică cu însăşi firea neamului, cu credinţa şi fiinţa sa. Lipsiţi de drepturi politice, românii nu au conducători, nu au şcoli, în ţara lor nu au voie nici măcar să vorbească româneşte. Toţi sunt astfel conştienţi că această stare datorează jugului nobililor, al grofilor, stăpânirii străine, apăsării jugului unguresc asupra românilor. Tocmai din acest motiv, dintru bun început, poporul vede în Iancu nu un simplu apărător ori jălbuitor, ci un om politic, prefigurând şi recunoscând astfel postura lui de viitor conducător al românilor în Transilvania.

3.     Simpla citire a listelor cronologice ale luptelor care s-au dat în Munţii Apuseni şi în toată Transilvania, împotriva trupelor maghiare, care doreau cu orice preţ desfiinţarea naţiunii române şi alipirea teritoriului Transilvaniei la Ungaria, este deja un mare folos în cunoaşterea adevărată a istoriei.

4.     Acestea documente inestimabile pe care le găsiţi pe situl Ţara Moţilor şi bibliografia indicată arată clar că în acele vremuri:

…s-ar fi amestecat şi opus grofii şi guvernanţii unguri. Pentru a nu pierde Ardealul de sub influenţa lor, ei au hotărât, peste voia românilor, să-l unească cu Ungaria, ridicându-se împotriva împăratului. Văzând aceasta, românii s-au ridicat la luptă pentru apărarea propriei naţionalităţi.

5.     Românii nu au ridicat primii armele în Transilvania!

În 5 iunie, Iancu se afla deja la Bucium-Cerbu, a doua zi în Abrud şi Câmpeni. Oamenii sunt încă paşnici, deşi locuitorii unguri din cele două oraşe începură a se constitui în gărzi naţionale şi să se înarmeze. Pentru siguranţa lor, a familiilor şi a bunurilor, muntenii încep să-şi făurească şi ei arme, mai ales că de la o zi la alta devin nesigure şi încep să circule tot felul de zvonuri. Atrocităţile prigoanei instituite de către gărzile maghiare fac ocolul ţării, provocând panică, înverşunare.

În ziua de 9 iunie, în târgul de la Câmpeni, Iancu se adresează mulţimii spunând:

Toată Europa se înarmează, spre a izbândi libertatea. Românii să se pregătească de asemenea, fiindcă a venit timpul să fie şi ei liberi… Să vă faceţi lănci şi să vă îndreptaţi coasele!

Aceasta pentru că, în timp ce Iancu face apel la linişte şi înţelegere, gărzile maghiare şi ajutoarele lor, caută să înăbuşe orişice manifestare a românilor.

CRONOLOGIA – ANUL 1848

,,Luna mai

3/15 mai – are loc Adunarea Naţională de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii, la care participă un mare număr de români, în prezenţa fruntaşilor lor. Voinţa românilor afirmă că: „Noi vrem să ne unim cu Ţara”.

Luna iulie

4 iulie – românii din Munţii Apuseni încep să se înarmeze, sub conducerea lui Avram Iancu.

Luna septembrie

29 septembrie – Avram Iancu îşi aşează Cartierul General în tabăra de la Câmpeni.

Luna octombrie

18 octombrie – baronul general Puchner, comandantul trupelor austriece din Transilvania, îl numeşte pe Avram Iancu prefect al legiunii pe care urma să şi-o înfiinţeze prin recrutarea moţilor. Legiunea va fi botezată de către Avram Iancu „Legiunea II Auraria Gemina” în amintirea rădăcinilor romane ale românilor.

Baronul general Puchner solicită lui Avram Iancu să îi elibereze pe militarii austrieci capturaţi de către unguri şi deţinuţi în zona Hunedoara. Avram Iancu îi eliberează pe austrieci cu ajutorul luptătorilor români.

21 octombrie – Avram Iancu primeşte ordin de la autorităţile militare austriece să dezarmeze localităţile ungureşti ce se aflau în zona legiunii comandate de către el. Sunt dezarmate în mai puţin de două zile localităţile Abrud şi Roşia Montană în mod paşnic.

23 octombrie – este dezarmată în urma unei lupte localitatea Zlatna. Cad în luptă circa 4-500 locuitori unguri ai oraşului, iar o parte a oraşului este incendiată.

25 octombrie – bătălia de la Ciumbrud. Luptători din legiunea lui Axente Sever opun rezistenţă unui inamic superior numeric, dar sunt obligaţi să se retragă. Românii pierd doi tribuni şi şaizeci lăncieri.

Octombrie, nedatat – tabăra de la Măgina este atacată de gărzile naţionale maghiare conduse de comitele Ştefan Kemeny, susţinut şi de o companie de trupe regulate maghiare. Românii se retrag.

Octombrie, nedatat – Ştefan Kemeny continuă înaintarea, se întăreşte cu companii de honvezi şi cu cavalerie şi atacă tabăra de la Cricău. Lupta este câştigată de către români, care înving datorită ingeniozităţii unui student ce lupta alături de ei.

Octombrie, nedatat – Avram Iancu îşi trimite delegaţi în comitatul Zarandului pentru a preveni eventualele excese ale românilor asupra civililor unguri din zonă.
28 octombrie – Insurgenţii unguri înaintează pe valea Mureşului. Românii încearcă să se opună la Gura Văii, dar glotaşii înarmaţi doar cu suliţe sunt înfrânţi, iar tribunul Chendi capturat şi executat la Hălmagiu alături de doi preoţi şi alţi şase români.

Octombrie, nedatat – Inamicul pradă localităţile Pleşcuţa şi Hălmagiu.

Octombrie, nedatat – Acelaşi inamic, formând o coloană de cca 1000 soldaţi, înaintează spre Baia de Criş dinspre Hălmagiu. Li se opun la satul Târnava 3000 glotaşi români înarmaţi numai cu lănci şi un număr de soldaţi dintr-un regiment de infanterie şi alţii din regimentul de grăniceri. Românii pierd peste 800 oameni şi fug, soldaţii austrieci pierd un număr necunoscut de luptători, iar trupa ungară înaintează în continuare spre Baia de Criş. Aici îi aşteaptă o nouă trupă de glotaşi români, dar şi aceştia sunt siliţi să se retragă după o luptă în care au rezistat eroic. Inamicul înaintează până la Brad, rămâne acolo o vreme, după care se retrage. Trupele austriece, între care şi ostaşi români din Regimentul I de graniţă român, trimise din Alba Iulia spre a opri pe inamic, aflând de retragerea acestuia, se întorc înapoi în garnizoana din care plecaseră.

31 octombrie – Luptătorii Legiunii XII Mureş atacă şi distrug trupele ungare ale contelui Lázár.

Luna noiembrie

5 noiembrie – Luptătorii Legiunii XII Mureş, susţinuţi de detaşamentele tribunilor Bianu şi Nicolae Pop atacă şi distrug în întregime brigada de secui a contelui Lázár, care mai fusese decimată o dată în octombrie, dar se refăcuse între timp.

6 noiembrie – Legiunile conduse de către prefecţii Avram Iancu, Ioan Buteanu, Axente Sever, Bălaş şi Popoviciu încep dezarmarea localităţilor ungureşti de pe valea Mureşului spre Cluj.

7 noiembrie – Lupta de la Sâncrai, câştigată a doua zi de către insurgenţii unguri, ajutaţi peste noapte de sosirea unor trupe proaspete din Ungaria.

8 noiembrie – 600 soldaţi unguri, cu un tun, sub comanda maiorului Gal, atacă Hălmagiul şi satele următoare, până la Brad.

9 noiembrie – oraşul Aiud este împresurat de legiunea lui Avram Iancu.

10 noiembrie – Vinţu de Sus se predă fără luptă legiunii lui Avram Iancu. Oraşul Aiud se predă legiunii lui Avram Iancu.

20 noiembrie – se predă fără luptă legiunii lui Avram Iancu oraşul Turda.

Noiembrie, nedatat – se predă fără luptă austriecilor şi legiunilor române oraşul Cluj.

Noiembrie, nedatat – localitatea Ocna Mureşului se predă legiunii lui Axente Sever.

Luna decembrie
4 decembrie – Avram Iancu demobilizează o mare parte din legiunea sa, iar cu cei 1500 luptători rămaşi ocupă poziţie de apărare în satul Săcuel şi Rogojel. În zilele următoare românii surprind un convoi de aprovizionare ungar, doboară 35 honvezi, pierd şi ei 2 răniţi. Românii ocupă satul Vişag şi pasul Bologa.
Se dă o nouă luptă cu ungurii din satul Sebeş. Românii sunt respinşi şi se retrag la Măgura. Ungurii pierd cca 40-50 morţi şi răniţi, românii au câţiva răniţi. Satele Trainiş şi Vişag sunt capturate de unguri şi incendiate.

Decembrie, nedatat – O altă legiune românească şi tribunatul condus de tribunul Moga ce susţineau trupele austriece în înaintarea lor spre Huedin sunt obligate să se retragă după o luptă grea. Legiunea se retrage în munţi în ordine, unitatea lui Moga spre Cluj. Tribunul Moga îşi abandonează oamenii, care sunt surprinşi de inamic pe drumul dintre Turn şi Homorod. Trupa pierde 100 morţi şi alţi 200 prizonieri la unguri. Românii care scapă se împrăştie în munţi.

Decembrie, nedatat – trupele austriece sunt silite să abandoneze Clujul şi Dejul.”

Cronologia – Anul 1849

Luna ianuarie
3 ianuarie – satul Râul Călatei este atacat de 1000 insurgenţi cu 4 tunuri. Li se opun 80 de tineri din sat timp de patru ore. Satul a fost incendiat în urma retragerii locuitorilor săi. Românii pierd doi luptători, insurgenţii mai mulţi morţi.
8 ianuarie – Centurionul Ion Spălăceanu cu trupa sa interceptează o coloană inamică pe care o pune pe fugă, capturându-i o căruţă, arme şi soldaţi.
9 ianuarie – Lupte în jurul satului Uioara, duse de luptători din Legiunea I Blasiana condusă de Axente Sever.
11 ianuarie – Insurgenţii atacă satul Muntele Băişorii şi îl pradă. Prefectul Simion Balint înaintează spre ei cu o mică trupă, dar inamicul se retrage la Iara, unde pierde doi morţi. Balint se întoarce la tabăra de la Ocolişu Mare.
14 ianuarie – prefectul Balint atacă inamicul cantonat în satul Iara. Inamicul este scos din sat şi aruncat spre Turda, pierzând 121 morţi şi un număr necunoscut de răniţi. Românii pierd 28 morţi şi 15 răniţi şi se întorc la în tabăra de la Ocolişu Mare.
15 ianuarie – Insurgenţii se întorc dinspre Turda şi ocupă satele Surduc, Bicălatu şi Iara, din care se retrag spre seară.
17 ianuarie – Acelaşi inamic înaintează din nou şi amplasează 1200 luptători în satele Lita şi Săvădisla.
17 ianuarie – Inamicul intră în Aiud cu peste 1.000 infanterişti şi husari, dar este respins.
18 ianuarie – prefectul Balint atacă insurgenţii unguri din satul Lita şi după o luptă de două ore îi respinge din sat. Rebelii se regrupează şi sunt întăriţi cu trupe de la Cluj, reiau lupta şi obligă pe prefectul Balint să se retragă la Cacova Ierii, unde rezistă pe poziţie unui atac de cavalerie, revine la contraatac şi pune în derută pe inamic. Ungurii pierd 45 morţi, românii 13.
19 ianuarie – Hălmagiul este ocupat după o luptă dintre trupa maiorului ungur Beke Jozsef compusă din 3500 secui cu şase tunuri şi lăncierii şi puşcaşii români consuşi de Ioan Buteanu.
20 ianuarie – Maiorul Beke J. cu trupa sa ajunge la Baia de Criş.
20 ianuarie – Inamicul atacă satul Sălciua şi produc pierderi mari moţilor de sub comanda lui Simion Balint.
21 ianuarie – Inamicul se retrage din satul Sălciua din cauza atacului dat de Simion Balint la Trascău.
22 ianuarie – 400 honvezi ocupă satul Trascău. Prefectul Balint porneşte împotriva lor, dar aceştia nu primesc lupta şi se retrag.
23 ianuarie – Maiorul Beke J. cu trupa sa ocupă oraşul Brad.

Luna februarie
2 februarie – Bătălia de la Călăţele, câştigată de români.
17 februarie – Trupa maiorului ungur Beke J. se retrage din Brad spre Deva. Secuii care îi însoţeau au plecat cu câteva zile mai înainte.
20 februarie – Sălciua – o trupă comandată de tribunul Ciurileanu, făcând parte din legiunea lui Balint, este atacată şi bătută la Sălciua. Balint adună rămăşiţele trupei, aduce rezervele şi ia poziţie la Sălciua. Inamicul se retrage pe muntele Trascău, nu înainte de a ucide câţiva civili români neînarmaţi. Balint atacă duşmanul la Fântânele, capturează un tun mic, ucide doi rebeli şi răneşte mai mulţi.
20 februarie – Hălmagiu – 2600 soldaţi unguri cu cinci tunuri, comandaţi de maiorul Csutak Kalman ocupă Hălmagiul.
21 februarie – Trupele maiorului Csutak Kalman ocupă Baia de Criş şi Brad.
26 februarie – 600 honvezi vin de la Gilău la Mărişel. Trupa românească aflată de pază aici li se opune înaintării şi îi respinge după o luptă de şase ore. Ungurii pierd 6 morţi şi un număr necunoscut de răniţi, românii pierd şi ei 6 morţi.
27 februarie – Inamicul înaintează de la est de Sângiorgiu spre Baia de Arieş. Prefectul Balint ocupă poziţie între Bedeleu şi Valea Poienii şi după 4 ore îi respinge pe unguri spre Sângiorgiu. Ungurii pierd 15 morţi, rămaşi pe câmpul de luptă.

Luna martie
1 martie – Cluj – Mai multe unităţi de honvezi înaintează dinspre Cluj şi atacă avanposturile lui Balint de la Cacova Ierii. După o luptă de două ore inamicul este înfrânt, pierzând 5 oameni, printre care şi comandantul lor, Debretzi.
1 martie – Zarand – Trupele maiorului ungur Csutak Kalman părăsesc oraşul Brad şi pleacă spre Deva, unde se dădeau lupte grele.
9 martie – Axente Sever primeşte ordin de la comandantul Albei Iulii să îşi aducă trupa în cetate, pentru apărarea acesteia. Axente Sever porneşte însă în ajutorul Sibiului, dar vestea căderii acestuia în mâna ungurilor îl întoarce la Alba Iulia.
11 martie – oraşul Sibiu cade în mâna insurgenţilor unguri conduşi de generalul Bem, iar trupele austriece părăsesc Transilvania şi se refugiază în Ţara Românească.
12 martie – 1600 honvezi înaintează spre satul Mărişel. Li se opun toţi locuitorii din sat, atât bărbaţi, cât şi femei. Sătenii îi atacă prin surprindere pe invadatori, care pierd 30 morţi între care erau şi ofiţeri şi subofiţeri şi se retrag. La trecerea peste Someşul Mare honvezii pierd înecaţi din cauza debandadei retragerii alţi circa 100 oameni. Românii au numai trei răniţi.
17 martie – Trupele maiorului ungur Csutak Kalman ocupă din nou Baia de Criş şi Brad şi dezlănţuie teroarea asupra populaţiei civile româneşti.
20 martie – 60 vânători români înfruntă o companie de honvezi pe care o înfrâng la Geomal. Ungurii pierd 3 morţi.
22 martie – 1300 voluntari unguri atacă legiunea prefectului Balint între Dealul Mâşca şi Valea Iarei. Legiunea română se apără până când termină muniţiile, se retrage pentru aprovizionare, revine pe câmpul pe luptă, dar nu mai întâlneşte pe inamic, care se retrăsese între timp. Românii pierd trei morţi şi câţiva răniţi.
27 martie – Trupele de asediu ungare încep bombardamentul asupra cetăţii Alba Iulia.
28 martie – Bombardament unguresc asupra cetăţii Alba Iulia. Artileria austriacă deschide şi ea focul. Pentru a ajuta cetatea, prefectul Axente Sever face demonstraţii cu trupa sa împotriva ungurilor, cărora le provoacă pierderi.
29 martie – Asediatorii unguri trimit o importantă forţă împotriva lui Axente Sever, care însă se retrage deoarece scopul său de a ajuta cetatea Alba Iulia fusese realizat. Cetatea schimbă focuri cu asediatorii.
30 martie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.
31 martie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.

Luna aprilie
1 aprilie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.
1 aprilie – 600 honvezi atacă trupa românească ce apăra satul Cacova Ierii.
2 – 11 aprilie – schimb zilnic de focuri de artilerie şi de infanterie la Alba Iulia între asediatori şi asediaţi.
6 aprilie – lupta de Jercuţa. Ungurii sunt înfrânţi, pierzând 45 morţi.
9 aprilie – trupele prefectului Buteanu atacă oraşul Brad, intră în oraş, dar nu se pot menţine din cauza unor informaţii eronate şi se retrag.
10 aprilie – bătălia de Vălideşti, câştigată de români după cinci ore de luptă împotriva a trei companii de honvezi. Inamicul pierde 15 morţi, românii un mort.
12 aprilie – Asediatorii unguri atacă cetatea Alba Iulia, dar sunt respinşi de infanteria austriacă.
13 aprilie – 1500 voluntari unguri pornesc din Cluj şi din Turda spre a ataca trupele prefectului Balint. Insurgenţii porniţi din Turda sunt înfrânţi succesiv la Buru şi la Vidolm şi se retrag în dezordine. Insurgenţii din Cluj sunt bătuţi la Cacova Ierii şi în retragerea lor la Băişoara. În total inamicul pierde peste 40 morţi, românii pierd 9 oameni.
15 aprilie – Piatra Tăiată. Trupele comandantului ungur Egloffstein sunt înfrânte la Piatra Tăiată.
15 aprilie – Geoagiu. Prefectul Axente Sever atacă Geoagiu cu scopul de captura depozitele de hrană ale inamicului şi pentru a face joncţiunea pe Mureş cu trupele generalului austriac Puchner. Prefectul român capturează o însemnată cantitate de provizii la Geoagiu şi se retrage la timp în munţi cu captura sa, evitând puternicele forţe maghiare trimise pentru a-i lua înapoi prada. O trupă maghiară urmăritoare care înainta dinspre Balşa este înfrântă şi are pierderi foarte mari.
16 aprilie – Lupte la Zlatna, purtate de luptători din Legiunea I Blasiana condusă de Axente Sever.
18 – 20 aprilie – foc de artilerie tras de cetatea Alba Iulia asupra asediatorilor.
18 aprilie – Insurgenţii maghiari pornesc din Zlatna spre Abrud, dar este oprit la Valea Dosului de trupa prefectului Axente Sever şi respins înapoi în oraş, de unde nu mai poate fi scos.
19 aprilie – continuă atacul lui Axente Sever împotriva insurgenţilor respinşi cu o zi înainte în Zlatna. Inamicul a pierdut în cele două zile de luptă 40 morţi, românii numai 4.
19 aprilie – deputatul ungur de origine română Ioan Dragoş din Oradea, trimis al lui Kossuth, scrie din Brad lui Avram Iancu, solicitând depunerea armelor de către români.
20 aprilie – soseşte lângă Zlatna însuşi Avram Iancu cu un ajutor de 600 luptători pentru Axente Sever care încă îl ţinea pe inamic blocat în oraş. Ştirea că o unitate militară inamică ameninţă Abrudul face ca românii să se retragă aproape cu toate efectivele încă în ziua în curs.
22 – 26 aprilie – foc de artilerie tras de cetatea Alba Iulia asupra asediatorilor.
24 aprilie – trupele comandantului ungur Egloffstein sunt înfrânte la Piatra Lungă.
25 aprilie – Alba Iulia. Asediatorii unguri trimit trupe împotriva luptătorilor lui Avram Iancu.
25 aprilie (după unele surse 22 sau 23 aprilie) – Are loc întâlnirea de la Mihăileni dintre Avram Iancu şi alţi conducători români şi deputatul maghiar Ioan Dragoş, care propune armistiţiu în vederea negocierii depunerii armelor de către luptătorii români.
27 aprilie – 1000 luptători moţi veniţi de la Zlatna reuşesc să străpungă linia asediatorilor şi să introducă în cetatea Alba Iulia o cantitate însemnată de provizii.
29 aprilie – foc puternic de artilerie tras de garnizoana cetăţii Alba Iulia împotriva asediatorilor.

Luna mai
3 mai – deputatul maghiar Ioan Dragoş se întoarce în munţi, la Mihăileni, pentru a continua negocierile cu românii, încercând să îi facă pe aceştia să depună armele.
5 mai – au loc două adunări naţionale la Abrud, respectiv Câmpeni, unde deputatul maghiar Ioan Dragoş expune poporului român condiţiile predării armelor. Românii resping oferta maghiară şi decid să continue lupta cu orice preţ până la victorie sau moarte.
5 mai – trupele maghiare pornite de la Huedin şi Gilău atacă satul Lăpuşeşti, pe care îl distrug. Inamicul atacă apoi Dealul Isarului şi după ce pierd în luptă cam 40 oameni, sunt obligaţi să se retragă. Românii pierd un singur luptător.
6 mai – Abrud. Maiorul ungur Hatvani ocupă Abrudul chiar în timpul armistiţiului şi a negocierilor, pe care îl încalcă. Avram Iancu scapă din Abrud cu puţin timp înainte de ocuparea acestuia de către insurgenţi, mai mulţi fruntaşi români cred cuvântul lui Dragoş şi rămân în oraş convinşi că nu li se va întâmpla nimic din partea trupelor maghiare. Majoritatea acestor fruntaşi va fi executată însă mai târziu de către insurgenţi, alături de o parte din populaţia românească din oraş.
6 mai – Alba Iulia. Artileria din cetate trage asupra asediatorilor.
6 mai – Jurcuţa. Comandantul maghiar Buzgo încearcă să străbată în munţi prin atacarea satului Jurcuţa, dar este respins.
7 mai – pregătiri de luptă ale românilor cantonaţi la Câmpeni în vederea atacului asupra Abrudului ocupat de trupele maiorului Hatvani. Deputatul maghiar Ioan Dragoş îi scrie lui Avram Iancu să depună armele.
8 mai – are loc atacul moţilor conduşi de Avram Iancu asupra Abrudului ocupat de insurgenţii şi trupele maghiare. Inamicul este împins în oraş şi are pierderi mari.
9 mai – Alba Iulia. Foc de infanterie din cetate asupra inamicului.
9 mai – Abrud. Continuă atacul românilor asupra insurgenţilor şi trupelor maghiare care ocupau oraşul Abrud.
10 mai – la ora 3 dimineaţa maiorul maghiar decide să fugă din Abrud la adăpostul nopţii şi al ceţii. Retragerea lui este observată, începe lupta şi urmărirea trupelor şi insurgenţilor maghiari. Scapă cu viaţă prin fugă doar maiorul Hatvani şi câţiva oameni din preajma lui. În Abrud se dau lupte grele, oraşul este incendiat, deputatul maghiar Ioan Dragoş este ucis de românii înfuriaţi, fiind considerat de către aceştia drept trădător. În timpul luptelor din zilele de 8-10 mai maghiarii pierd circa 2000 oameni morţi. Pierderile româneşti nu se cunosc.
11 mai – românii atacă depozitele de hrană din satul Hălmagiu ce aparţineau insurgenţilor. Are loc o luptă, inamicul e pus pe fugă şi românii capturează o cantitate mare de hrană şi de sare.
12 mai – luptă de artilerie şi ieşire a cavaleriei din cetate.
13 mai – luptă de cavalerie în zona asediată a cetăţii Alba Iulia. Trupele de grăniceri bănăţeni din cetate alungă pe inamic.
14, 15, 16 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie şi infanterie între cetatea Alba Iulia şi asediatori.
16 mai – Maiorul Hatvani revine şi ocupă oraşul Abrud cu o nouă trupă formată din secui, miliţii maghiare, legionari austrieci, în total 2800 oameni cu 4 tunuri (după surse maghiare numărul invadatorilor unguri ar fi fost de 4000 oameni, plus miliţii, cavalerie şi 4 tunuri). Românii opun rezistenţă în câteva locuri, dar trebuie să se retragă şi nu pot împiedica ocuparea oraşului de către inamic.
17 mai – Alba Iulia. 700 luptători români sub conducerea prefectului Axente Sever străpung încercuirea maghiară din jurul cetăţii Alba Iulia şi resping insurgenţii la distanţă. După punerea în debandadă a asediatorilor, românii intră în cetate şi intră în componenţa trupelor de apărare a cetăţii.
17 mai – Abrud. Luptătorii români conduşi de Avram Iancu atacă trupele maiorului Hatvani la Abrud. Insurgenţii sunt împinşi în oraş şi blocaţi acolo.
18 mai – Continuă luptele la Abrud împotriva trupelor maghiare conduse de maiorul Hatvani.
19 mai – Trupele maghiare încep retragerea din Abrud. Sunt ajunse din urmă de către români la Bucium Cerbu şi decimate. Dintre legionarii vienezi scapă doar şase şi sunt luaţi prizonieri. Maghiarii pierd toate tunurile şi cca 3000 morţi în total în cele câteva zile de luptă, scăpând cu fuga numai maiorul Hatvani cu 3-400 oameni. Pierderile româneşti nu se cunosc.
20-21 mai – schimburi de focuri de artilerie şi infanterie între asediatori şi cetatea Alba Iulia.
23, 24, 25 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.
26 mai – prezenţa miliţiilor româneşti conduse de prefectul Axente Sever în cetatea Alba Iulia nu mai este dorită de conducerea militară austriacă. Luptătorii români ies din cetate, străpung prin luptă încercuirea maghiară şi ajung cu bine în munţi după ce au provocat asediatorilor pierderi însemnate. Pierderile românilor sunt mici şi doar o mică parte din miliţiile româneşti nu vor reuşi străpungerea şi se vor refugia înapoi în cetate unde vor rămâne până la finalul ostilităţilor.
27-28 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.
30 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.
31 mai – lupte aprige între miliţiile române şi asediatorii cetăţii Alba Iulia. Spre seară românii sunt respinşi şi nu reuşesc să îşi atingă scopul de a despresura cetatea.

Luna iunie
2 iunie – Românii organizaţi în coloane de atac pornesc să despresoare cetatea Alba Iulia. În timpul apropierii de cetate intră în contact cu asediatorii maghiari, au loc lupte deosebit de înverşunate şi în final românii sunt obligaţi să se retragă fără a mai ajunge la cetate.
3 iunie – luptă grea la Teiuş între miliţiile române şi insurgenţi. Românii sunt forţaţi să se retragă după ce pierd 31 oameni.
5 şi 6 iunie – luptă de artilerie la cetatea Alba Iulia.
8 iunie – o forţă maghiară condusă de baronul Kemeni Farcas pleacă din Brad spre Abrud spre a ocupa oraşul. Se confruntă cu românii la Blăjeni, după ce pe drum a fost hărţuit de trupele viceprefectului Groza. Acest viceprefect atacă ulterior în aceeaşi zi transporturile de alimente ale lui Kemeni şi le capturează după lupte cu escorta convoaielor.
9 iunie – trupele lui Avram Iancu sunt atacate în poziţia dintre Vulcan şi Ciurileasa de către baronul Kemeni şi obligate să se retragă.
9 iunie – Ponorul Remetii, apărat de un mic număr de luptători este atacat de insurgenţi şi apărarea este respinsă.
10 iunie – Tribunul Fodor, respins de la Ponorul Remetii revine cu întăriri şi atacă pe insurgenţi, împingându-i înapoi până în satul Remetea.
11 iunie – Inamicul respins de tribunul Fodor la Remetea, întărit cu 1000 oameni, atacă pe Fodor la Tarcău şi îl respinge în munţi, deoarece românii rămân fără muniţie. În aceeaşi noapte românii se aprovizionează, revin la contraatac şi resping pe maghiari până spre cîmpie la Teiuş şi Aiud.
11 iunie – baronul Kemeni intră în Abrud, lăsat în mod deliberat de către români să intre singur în capcană, la fel ca şi maiorul Hatvani cu o lună mai devreme. Lupta începe imediat ce trupele maghiare intră în localitate şi ţine până noaptea.
12 iunie – baronul Kemeni somează pe Avram Iancu să predea armele, însă acesta refuză categoric.
13 iunie – lupte grele în jurul Abrudului împotriva trupelor lui Kemeni.
13 iunie – 600 insurgenţi atacă spre Baia de Arieş din direcţia Sîngeorgiu. Sunt opriţi şi respinşi în câmpie fără ca măcar să se fi putut apropia de oraş.
14 iunie – solicitări de tratative din partea lui Kemeni, a cărui trupe nu mai aveau mâncare de două zile.
8-13 iunie – lupte de artilerie la cetatea Alba Iulia, în unele zile doar hărţuieli de artilerie.
15 iunie – Alba Iulia. Luptă de artilerie cu asediatorii.
15 iunie – Abrud. Trupele maghiare din oraş încep atacul asupra românilor care îi înconjuraseră. Scopul lor era de a sparge încercuirea şi de a se retrage din munţi deoarece rămăseseră fără provizii. Atacul maghiar eşuează cu pierderi foarte mari şi insurgenţii sunt obligaţi să se întoarcă în oraş, unde rămân blocaţi de români.
16 iunie – Trupele lui Kemeni încep atacul pentru a străbate spre Zlatna şi a se salva. Lupta este deosebit de dură, maghiarii sunt ajunşi din urmă la Valea Cerbului şi decimaţi. Baronul Kemeni scapă cu fuga, după ce a pierdut în 9 zile de luptă cca 500 morţi şi un număr foarte mare de răniţi, pe care a fost însă în stare să îi evacueze din munţi.
17 iunie – hărţuieli de artilerie la cetatea Alba Iulia.
19-23 iunie – lupte de artilerie la cetatea Alba Iulia.
19, 20, 21 iunie – lupte grele conduse de tribunii Ciurileanu şi Raţiu în estul munţilor pentru a opri accesul trupelor maghiare spre centrul Apusenilor.
23 iunie – prefectul Balint atacă inamicul la Poşaga şi îl pune pe fugă. Maghiarii pierd 21 morţi, românii trei.
24 iunie – bombardament deosebit de violent al asediatorilor maghiari asupra cetăţii Alba Iulia.
24 iunie – luptă violentă lângă Zlatna. Bătălia e câştigată de români, maghiarii se retrag în debandadă.
25 iunie – Trupele maghiare înaintează spre Baia de Arieş. Sunt bătute succesiv pe drum în zilele de 25, 27 şi 29 iunie şi nu îşi ating obiectivul propus.
26-30 iunie – luptă continuă de artilerie la cetatea Alba Iulia.

Luna iulie
1-2 iulie – schimb de focuri de artilerie la Alba Iulia între asediatori şi asediaţi.
2 iulie – trupele maghiare conduse de Vasvari atacă şi distrug satul Mărişel, cu toată apărarea curajoasă a românilor de acolo.
3 iulie – trupele maghiare conduse de comandantul Velics avansează împotriva forţelor conduse de tribunii Fodor şi Şerban.
4 iulie – forţele maghiare conduse de Velics ajung la Tarcău. Apărătorii români se retrag pas cu pas luptând, pentru a atrage inamicul la o strâmtoare, deoarece erau prea slabi pentru a da o luptă în câmp deschis. Ajunşi în defileu, românii contraatacă şi distrug aproape în totalitate trupa inamică. Comandantul Velics scapă cu fuga împreună cu un mic număr din cavaleriştii săi. Capturile luate de români sunt importante şi includ 400 puşti, 2 tunuri de munte de 2 pfunzi şi jumătate, mulţi cai şi o cantitate mare de echipament militar.
5 iulie – lupte la Fântânele contra trupei conduse de Vasvari. Tribunul Corcheş soseşte cu întăriri.
6 iulie – Vasvari porneşte spre munţi cu o trupă puternică, 3000 oameni, 300 pionieri pentru deschiderea drumurilor în munţi, cu cinci tunuri. Trupa românească numără doar cca 450 combatanţi, dintre care doar 120 au arme de foc, susţinuţi inclusiv de către femeile din zonă, care iau parte activă la apărare. La Fântânele trupa maghiară este surprinsă în ambuscadă de către români. După o scurtă luptă, maghiarii pierd pe însuşi Vasvari, pe majoritatea ofiţerilor şi cca 800 oameni. Mulţi alţii pier în debandada retragerii, înecaţi la trecerea peste Someş. Românii au numai 4 morţi şi capturează 4 tunuri cu tot cu muniţie, steaguri şi o mare cantitate de echipament militar.
5-12 iulie – garnizoana cetăţii Alba Iulia schimbă focuri de artilerie şi de infanterie cu asediatorii.
14 iulie – în cetatea Alba Iulia cad rachete trase de asediatori.
15 iulie – schimb de focuri între garnizoana Alba Iulia şi asediatori, duel de artilerie. Garnizoana cetăţii face o ieşire contra asediatorilor şi se întoarce victorioasă.
16 iulie – schimb de focuri de infanterie şi artilerie între garnizoana Alba Iulia şi asediatori.
18 iulie – asediatorii hărţuiesc garnizoana cetăţii Alba Iulia.
19 iulie – artileria inamică trage asupra cetăţii Alba Iulia.
20 iulie – garnizoana cetăţii Alba Iulia execută foc de artilerie contra unei unităţi de asediu.
21 iulie – puternic schimb de focuri la cetatea Alba Iulia.
22 iulie – trupe maghiare din comitatul Satu Mare încearcă să străpungă apărarea românească condusă de tribunul Fodor, pe direcţia dealul Bedeleu. Are loc o luptă, ungurii sunt bătuţi, pierd 15 morţi şi o toate bagajele, care cad în mâna românilor.
23 iulie – duel de artilerie la cetatea Alba Iulia.
24-25 iulie – Axente Sever dă un atac în direcţia cetăţii Alba Iulia cu scopul de a rupe încercuirea acesteia de către maghiari. Avanposturile maghiare sunt respinse iniţial până în satul Şard, apoi chiar mai departe, după lupte violente. Atacat de forţe superioare maghiare Axente Sever se retrage puţin, apoi primind întăriri revine la contraatac şi inamicul se retrage. Românii capturează depozitele maghiare de alimente de la Teiuş, Bărăbanţ şi Secaş. În timpul luptelor românii au fost susţinuţi de artileria garnizoanei Alba Iulia şi de o ieşire a garnizoanei. Trupele austriece au fost conduse de locotentul Rusz şi de locotenentul major Verindean, români de origine.
26 iulie – Axente Sever intră primul în cetatea acum deschisă, Alba Iulia.
27 iulie – cetatea Alba Iulia este considerată despresurată şi asediul maghiar este ridicat.

Luna august
2 august – garnizoana cetăţii Alba Iulia efectuează o nouă ieşire, dar se întoarce în cetate fără a reuşi să ia capturi de la inamic.
12 august – generalul rus Luders intră în cetatea Alba Iulia cu statul său major.

Bibliografie
Anonim – Jurnal zilnic despre asediul cetăţii Alba Iulia, Biblioteca Muzeului Unirii, Apulum XXXIX
Florian Dudaş – Avram Iancu în tradiţia românilor.
Nicolae Bocşan, Rudolf Graf – Revoluţia de la 1848 în Munţii Apuseni – Memorialistică.
I. Czecz – Campania lui Bem în Transilvania în anii 1848 şi 1849.
Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus – Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997. ISBN 973-97703-7-1

AVRAM IANCU – MINISTRU DE RĂZBOI!

Revenind pe firul istoriei şi al întâmplărilor de la 1848 din Transilvania, care pe vremea aceea era condusă prin dieta de la Cluj, vom vedea cât de complexă şi dramatică era situaţia românilor majoritari.

După prima şi a doua adunare de la Blaj, românii aşteptau să li se facă şi lor în sfârşit dreptate şi să aibă şi ei drepturi civile şi politice în ţara lor.

Dar aceste speranţe s-au spulberat în momentul în care această dietă formată numai din nobilime maghiară, a hotărât ,,unirea” forţată a Transilvaniei cu Ungaria şi menţinerea în continuare a iobăgiei care fusese abolită pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Ba mai mult, dieta care cunoştea încrederea pe care poporul o avea în Avram Iancu şi ceilalţi tribuni – Ioan Buteanu, Simion Balint, Alexandru Papiu Ilarian, Samuil Poruţiu,  şi ştiind că aceştia se opuneau categoric acestei uniri forţate, ordonă arestarea lor şi desfiinţarea Comitetului Naţional Român:

,, În momentul în care însă se răspândi vestea despre hotărârea dietei din Cluj privind uniunea Transilvaniei cu Ungaria, spiritele se tulbură din nou, muntenii, asemenea iobagilor din restul ţării, îşi exprimă făţiş nemulţumirea faţă de persistenţa vechilor rânduieli…

În momentul în care guvernul de la Pesta dispunea urmărirea lui Iancu, acesta se afla plecat la Sibiu, pentru a participa la şedinţa Comitetului Naţional Român. Aici află vestea ,,uniunii” forţate a Transilvaniei cu Ungaria, hotărârea guvernatorului Teleki privind dizolvarea Comitetului Naţional Român,…”

Aceste evenimente care se precipitau dramatic, determină pe tribuni în urma unor îndelungi chibzuieli să treacă la organizarea Oastei populare:

,,S-au tras clopotele în dungă, din Muntele Găina încoace, prin Vidra, Albac, Scărişoara şi în toate celelalte comune, strigându-se: La arme!”

O parte din fruntaşii revoluţionari sunt prinşi şi anchetaţi, amendaţi, bătuţi sau maltrataţi de comisia de ancheta trimisă de la Pesta. O parte din ei scapă, şi împreună cu Avram Iancu se retrag în munţi la Vidra şi mai sus. Acestei comisii de anchetă care îl convoacă la interogatoriu, iată ce răspuns îi dă Avram Iancu în data de 29 iunie 1848:

,,…comunicând faptul că nu acceptă ancheta bazată pe forţă militară, că a înarmat poporul numai pentru a se apăra. Ca dovadă, alătură scrisorii un manifest către ţăranii din munţi prin care –i îndeamnă să aştepte în linişte împlinirea dreptăţii şi întoarcerea sa”

De această comisie de anchetă, care îi căutau prin toate satele şi târgurile, tribunii scapă numai în momentul când soldaţii unguri şi comisia se retrag fiind trimişi să lupte în sudul Ungariei. Astfel fiind din nou liberi să se mişte în voie tribunii revoluţionari organizează a treia adunare de la Blaj:

,,În partea Albei Axente Sever înalţă steagul luptei, îndreptându-se în fruntea a 500 de lăncieri, către Blaj. Când în Munţii Apuseni sosea chemarea la cea de a treia adunare de la Blaj, moţii tocmai puneau la cale eliberarea lui Simion Balint şi Teodor Teoc, închişi la Aiud.”

,,Avram Iancu soseşte la Blaj, în ziua de 21 septembrie, în fruntea a 6 000 de moţi înarmaţi, fiind primit cu entuziasm general. Ajuns pe Câmpia Libertăţii, a pornit de-a dreptul spre tribună şi, cu pistolul ridicat în mână a cuvântat energic, tulburător: ,,Pretenţiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preţ.” A tras un foc de armă, pe urmă a coborât de la tribună în uralele mulţimii.”

,,Adunarea populară, întrunită în zilele de 25-27 septembrie, în prezenţa reprezentanţilor naţiunii române, în frunte cu Simion Bărnuţiu, A. T. Laurian, Bălăşescu, Avram Iancu, Axente sever, Al. Papiu Ilarian şi circa 60 000 de români înarmaţi, resping ,,uniunea” Transilvaniei cu Ungaria şi declară că nu recunoaşte guvernul de la Pesta, restabilind atârnarea de împărat şi respectiv de ministrul său, acesta din urmă înlocuit provizoriu de comandamentul moţilor din Transilvania.

Adunarea mai pretindea reprezentare proporţională a românilor în dieta şi guvernul ţării, condamnă terorismul insurgenţior unguri şi hotărăşte înfiinţarea gărzilor naţionale române, înarmarea poporului.

În cadrul noului Comitet Naţional în frunte cu Bărnuţiu, Bălăşescu, Laurian, Ilarian, Ion Bran şi Florian Micaş, Avram Iancu este numit prefect –general, adică conducător militar (ministru de război) al revoluţiei române din Transilvania.”

…Aşa a ajuns Avram Iancu sub presiunea evenimentelor dramatice din Transilvania anului 1848, conducător militar, deşi el era avocat, preferând să restabilească atârnarea de împăratul Austriei şi să menţină integritatea Statului Transilvaniei, în locul alipirii la Ungaria ceea ce ar fi însemnat dispariţia lui de pe harta istoriei.

În conjunctura istorică complicată de atunci tribunii aveau de ales între două rele şi au ales răul cel mai mic.

În prezent cu aşa zisele ,,arme ale democraţiei” politicieni maghiari iresponsabili, încearcă din nou un fel de dominare în Transilvania, cătând cu orice preţ formarea unor enclave ale etniei lor în inima României.

Păcat că pacea şi liniştea ţării şi buna înţelegere între români şi etnicii maghiari care durează de zeci de ani, este trimisă pe apa sâmbetei de dragul unor ambiţii politice udemeriste. Fantomele unor imperii demult apuse bântuie din nou prezentul şi Europa. Oare de ce?…

Citate din Avram Iancu în tradiţia poporului român de Florian Dudaş.

CE FĂCEA KOSSUT ÎN 1848?

Care erau fruntaşii revoluţiei în Ungaria şi ce revendicau?

,,Revoluţia a început pe 15 martie 1848, cu evenimente sângeroase în Pesta şi Buda (demonstraţii în masă care l-au forţat pe guvernatorul imperial să accepte toate cele 12 revendicări) urmate de diverse răscoale în ţară, care au permis reformiştilor maghiari să formeze noul guvern condus de primul ministru Lajos Batthyány. Acesta a adoptat o serie de reforme, cunoscute sub numele de Legile din Aprilie care au creat un sistem politic democratic în Ungaria.

Ce doreşte naţiunea maghiară?

Să fie pace, libertate şi înţelegere:
1. Dorim libertatea presei, desfiinţarea cenzurii
2. Guvern responsabil în Buda-Pesta
3. Adunare Naţională anuală la Pesta.
4. Egalitate în faţa legii în chestiunile civile şi religioase.
5. Gardă naţională.
6. Plata dărilor de toţi deopotrivă.
7. Desfiinţarea iobăgiei.
8. Curte cu juri, pe baza egalei reprezentativităţi.
9. Bancă Naţională.
10. Armata să depună jurământul pe Constituţie, militarii maghiari să nu fie duşi înafara ţării, militarii străini să părăsească ţara.
11. Deţinuţii politici de stat să fie eliberaţi.
12. Uniune.
Egalitate, libertate, fraternitate!

Revoluţionari notabili:

Lajos Batthyány, Józef Bem, Henryk Dembiński, Artúr Görgey, Lajos Kossuth, Sándor Petőfi, István Széchenyi, Józef Wysocki

Care era poziţia Austriei faţă revoluţia ungurească?

Din cauza revoluţiei din Viena, austriecii au acceptat la început guvernul maghiar. Totuşi, după ce revoluţia austriacă a fost înfrântă şi Franz Joseph I l-a înlocuit pe tronul Austriei pe unchiul său Ferdinand I al Austriei, care era handicapat mintal, el nu a mai recunoscut guvernul maghiar.

Ruptura finală între Viena şi Pesta a avut loc când mareşalului Lamberg i-a fost dat controlul întregii armate a Ungariei. Câteva zile mai târziu Lamberg a fost atacat şi ucis la sosirea în Pesta de către o mulţime revoluţionară, la care, drept răspuns, Curtea Imperială a ordonat dizolvarea guvernului maghiar, ca incapabil să păstreze ordinea publică.

Acesta a fost punctul de ruptură şi începutul războiului între revoluţionarii din Ungaria şi trupele imperiale austriece.

Cine a fost Kossut?

Lajos Kossuth s-a născut într-o familie scăpătată din mica nobilime, lipsită de proprietate funciară. Mama lui Kossuth, Karoline Weber, era de naţionalitate germană şi confesiune evanghelică-luterană. (Părinţii se trăgeau din ţinuturi care astăzi se află pe teritoriul Slovaciei.)

Studiile şi le-a facut în Sátoraljaúhely, Eperjes şi Sárospatak, în 1823 a dat examen la avocatură, devenind jurist în oraşul Pesta. Între 1824-1832 a practicat avocatura în oraşul Monok din comitatul (judeţul) Zemplén (Zemplín, astăzi în Slovacia).

La sfârşitul anului 1832 a devenit deputat în parlamentul din Pozsony (fosta capitală a Ungariei, astăzi Bratislava). Aici a redactat şi raportat informaţiile parlamentare între anii 1832-1836 şi a fost un participant fervent la elaborarea unor măsuri de reforme vizând modernizarea şi avansul societăţii, în favoarea apărării interesului naţional.

După suspendarea parlamentului, Kossuth şi-a continuat activitatea ca jurnalist angajat în chestiunile privind drepturile naţionale, articolele fiind publicate în gazetă proprie (1836-1837). Ziarul său a fost suspendat şi interzis, iar Kossuth a fost condamnat la patru ani închisoare (în 1837). Eliberarea din detenţie a avut loc în mai 1840.

Kossuth a devenit ministru al finanţelor în guvernul revoluţionar Batthyány în 1848.

La 15 septembrie, parlamentul a votat înfiinţarea comitetului naţional de apărare, iar guvernul Batthyány a demisionat. Ungaria a rămas temporar fără guvernare, dar comitetul naţional de apărare a luat conducerea, iar Kossuth a fost ales conducătorul operativ al comitetului.

La 11 august 1849, Kossuth demisionează şi este urmat în funcţie de generalul Görgey. Pleacă în exil. Kossuth a murit la Torino la 20 martie 1894 şi a fost înmormântat la Budapesta, în cadrul unor funeralii naţionale.

Evenimentele revoluţiei pe scurt în Ungaria:

·        Organizarea armatei a fost dificilă. Parlamentul s-a mutat la Debreţin, întrucât armata austriacă, sub comanda generalului (totodată principe) Alfred von Windisch-Graetz, a ocupat Buda.

·        În martie 1849, generalul maghiar Görgey a pornit un atac masiv împotriva armatei austriece. Până în mai 1849 a reuşit să elibereze aproape tot teritoriul Ungariei.

·        De la Viena, împăratul Francisc Iosif a cerut ajutorul armatei ruse prin generalul Paşkievici şi, în iunie 1849, armata ţaristă, sub comanda baronului şi general austriac Haynau, a intervenit în luptă împotriva forţelor revoluţionare ungare cu un efectiv de 200.000 de ostaşi.

·        Trupele generalului Görgey a atacat forţele ruse. Între 6 şi 21 iunie 1849 a avut loc bătălia de la Pered.

·        La 2 iulie 1849, generalul Haynau a declanşat o ofensivă puternică împotriva lui Görgey. La 1 septembrie 1849 Görgey a trimis împăratului un mesaj cu condiţiile de retragere, dar Francisc Iosif le-a respins.

·        La 1 octombrie 1849, armata ungară nu face faţă şi capitulează în zona localităţii Világos, judeţul Arad. Trupele imperiale comandate de Haynau au pornit un atac de răzbunare împotriva Ungariei.

·        La 6 octombrie 1849, Cei 13 de la Arad, ofiţeri din armata maghiară revoluţionară au fost executaţi la Arad. În aceaşi zi a fost executat şi prim-ministrul Lajos Batthyány.

Concluzia, la toate cele de mai sus este că toate aceste personalităţi de mai sus nu sunt eroii noştri şi nu au ce căuta monumentele lor glorioase pe teritoriul României, deoarece ei au luptat pentru binele lor şi nu al nostru al românilor. Noi nu le datorăm lor nimic!

Ei au supus populaţia din Transilvania la cea mai sângeroasă oprimare… Şi pentru aceasta se aniversează cu atâta pompă în fiecare an revoluţia lor în Transilvania sub privirile blajine şi îngăduitoare ale autorităţilor române?…

Şi pentru aceasta ne dispreţuiesc ei pe noi în fiecare an de ziua noastră naţională?…

ISTORIA ŞI DRAPELELE STRĂINE…

Românii trebuie să cunoască adevărul istoric peste care se pare că s-a aşternut colbul gros al uitării…

Aniversarea revoluţiei maghiare pe teritoriul României este o impietate la adresa martirilor noştri, care atunci au murit pentru ca noi azi să fim liberi şi această aniversare aduce an de an aduce atingere unităţii şi demnităţii noastre naţionale. De aceea ea trebuie interzisă a fi organizată pe unde vrei şi pe unde nu vrei în Ardeal, uzitând falsuri istorice şi interpretări eronate, fluturând flamuri străine.

Manifestările acestea trebuie permise numai în cadru restrâns şi oficial în cadrul ambasadei Ungariei dacă este cazul, aşa cum este valabil şi pentru alte state şi întotdeauna în prezenţa oficialităţilor române şi fără a se aduce atingere demnităţii noastre naţionale.

Pe teritoriul României trebuie interzisă arborarea drapelelor naţionale ale altor state, în afara evenimentelor oficiale aprobate de conducerea Statului Român.

Noi românii trebuie să ne aniversăm aici în România pe eroii noştri şi crezurile românilor de la 1848 şi nu să ne însuşim crezurile false ale ungurilor de altă dată, care înfierbântă capul unora dintre cei cu care conlocuim în prezent, care pentru noi nu sunt nici bune şi nici benefice.

Minorităţile naţionale care în România au primit foarte multe drepturi, dintre care unele nejustificate în nici un fel, au datoria de a conlocui cu noi majoritarii în respect şi decenţă, respectând limba, cultura şi valorile noastre naţionale şi nu denigrându-le.

Dacă nu se procedează aşa, ajungem să vedem cum aici se aniversează oficial criminali de război, cum sunt adulaţi foştii cotropitori, cum li se ridică statui şi cum ni se impun evenimente istorice care pentru noi au fost nefaste, dramatice şi cu jertfe de sânge.

Cine are nevoie de aberaţiile acestea care se petrec în prezent pe teritoriul României şi în numele cărei cauze nobile şi morale? Cine doreşte zarva aceasta cu orice preţ?

Ce au sperat românii de la revoluţionarii unguri în 1848?

Ne vom reîntoarce pe firul istoriei şi al documentelor pe care noi românii trebuie să le ştim…

După cum s-a văzut anterior conducătorii revoluţionari maghiari au aprobat alipirea forţată a Transilvaniei la Ungaria pe care au proclamat-o în dieta de la Cluj ungurii, ceea ce era echivalent cu desfiinţarea Transilvaniei ca Stat şi nu doreau să dea şi nici să recunoască nici un fel de drepturi românilor majoritari.

1. Românii au sperat până în ultimul moment că şi lor li se vor asigura drepturi în ţara lor, aşa cum hotărâse poporul în Câmpia Libertăţii de la Blaj. În loc de drepturi românilor din Transilvania li s-au trimis trupe de oprimare:

,,În ziua de 18 iunie s-a vestit desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, ştire salutată cu satisfacţie de către moţi, Iancu declarând deschis că domeniul fiscal, cu toate pădurile, stâncile, apele, păşunile şi toate hotarele lui au intrat în stăpânirea ţăranilor. Miile de lăncieri, concentraţi în numai câteva ore la zvonul că armata a intrat în munţi, nu mai cred, dar şi văd, în sfârşit, dovada concretă a dreptăţii şi libertăţii şi sunt hotărâţi să le apere, împotriva oricui şi cu orice preţ.”

2. De la Pesta este trimis un tânăr revoluţionar Vasvari Pal care să-l convingă pe Avram Iancu să accepte unirea Transilvaniei cu Ungaria şi să se alăture revoluţionarilor unguri promiţându-i în schimb un loc în dieta de la Pesta şi recunoaşterea anumitor drepturi românilor. Intermediarul acestei întâlniri şi martorul discuţiilor care s-au purtat a fost Iosif Sterca Şuluţiu şi ea a avut loc la Vidra de Sus:

,,Vasvari m-a rugat să-l conduc la Iancu, ar dori mult să-l cunoască în persoană, căci ,,auzise multe minuni despre el”. L-am dus deci la Iancu, unde Vasvari a fost primit foarte bine. Abia am sosit şi abia au făcut cunoştinţă cei doi tineri, în cinci minute s-a încins o dispută foarte înfocată între ei…

Eu i-am lăsat în pace, privindu-i; ambii erau înalţi, voinici, blondini, înfocaţi, vorbitori buni, în vârstă unul de 22, celălalt de 24 ani; nu se puteau capacita deloc. Pe urmă ieşi Vasvari pe faţă şi zice:

–         Ce a greşit dieta de la Cluj (referinduse la ignorarea memorandului de la Blaj) va îndrepta cea de la Pesta, dar unirea Ardealului cu Ţara Ungurească se va face, dacă nu altcum, prin puterea armelor.

La auzul acestor cuvinte, Iancu sări de pe scaun drept în sus, ca şi când l-ar fi muşcat un şarpe, s-a făcut galben şi răcni într-un ton de şi eu m-am spăriet de el:

–         Să nu vă împingă infernul la acest pas, căci atunci v-a cântat cocoşul! Să ştii că eu sunt nepotul lui Horea, care a crescut în casa aceasta, unde ne aflăm noi, care a murit martir pe roată, iar trupul i s-a aruncat în toate părţile lumii. Sunt gata a-i urma lui, dar unirea fără condiţii   n-o primesc!

–         Ei bine, ce vreţi să opuneţi puterii maghiare, cu care sunt însoţiţi toţi românii, slovacii şi germanii din Ungaria? întreabă Vasvari.

–         Braţele noastre – îi răspunse Iancu, coasele şi fierul de la plug, şi vai de acela care ar încerca să supună aceşti munţi, acela va muşca pământul!

Văzând eu că de capacitare (înţelegere) nu poate fi vorba, m-am interpus şi am pus capăt disputei, promiţându-mi ambii că nu vor mai politiza.

În ziua următoare Vasvari a plecat; la despărţire zise:

–         Să ne vedem în dieta de la Pesta ca deputaţi.

–         Mai degrabă ne vom întâlni în luptă, decât acolo – răspunse Iancu.”

3. A fost trimis la Pesta  fruntaşul Petru Dobra pentru a duce tratative cu Kossut Laios, care încercare a eşuat, fruntaşii maghiari nefiind dispuşi să recunoască drepturi românilor şi nici să stea de vorbă cu ei:

,,Tocmai sosise acasă Petru Dobra. Trimis la Pesta, pentru a obţine de la Kossut recunoaşterea drepturilor moţilor asupra pădurilor, s-a întors fără vreun rezultat. Kossut nici măcar nu l-a primit în audienţă.”

4. Văzând Kossut că nu-l poate păcăli pe Avram Iancu, promiţându-i funcţii şi onoruri să treacă de partea lor, încearcă să lămurească direct pe românii din Transilvania să accepte uniunea cu Ungaria. Atitudinea de forţă, dispreţ şi ameninţare la adresa românilor care refuzau să se supună ordinului său este oglindită într-o proclamaţie pentru Ardeal dată de marele Kossut :

,,La 10 octombrie Kossut dă publicităţii o cutremurătoare proclamaţie ,,către poporul valah”, răspândită în mii de exemplare, în toate ţinuturile Ardealului. În cuprinsul ei, conducătorul revoluţiei ungare deplânge soarta din trecut a românilor, relevă drepturile care le-au fost oferite ,,în numele libertăţii”, dar şi amăgirea lor de către austrieci, motiv pentru care le adresează cu acest prilej un ultim avertisment paşnic ca în termen de opt zile să revină la ordine, aievea unor buni cetăţeni ai patriei maghiare.”

Iar dacă românii transilvăneni nu se supun, iată ce le promite minunata patrie maghiară promisă, prin gura revoluţionarului Kossut:

,,Alminteri – ameninţă însuşi revoluţionarul ungur, pe Dumnezeu din ceruri, care apără dreptatea, capetele vinovaţilor vor suferi severitatea neînduplecată a legii. Viteza noastră armată, care a împrăştiat de curând o hoardă de trădători şi tâlhari, va porni împotriva voastră şi atunci vai de oricare turbulent, de trei ori vai de toţi instigatorii. Ar fi fost mai bine să nu vă fi născut, deoarece nimeni nu va avea parte de milă şi indulgenţă. Dar şi până atunci s-a dat ordin poporului maghiar şi secuiesc să se ridice ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală împotriva libertăţii patriei sale şi nu se îngrozeşte a deveni ucigaşul mamei şi fraţilor săi. Ungurii şi secuii să se ridice în masă, exterminând pe toţi trădătorii şi rebelii neascultători. Cui i-e dragă viaţa şi ţine la averea sa, să ţină seama de acest ultim cuvânt al îndemnului binevoitor, altfel va plăti scump. I se va lua pământul, pentru a fi împărţit între fii credincioşi ai patriei, iar el va muri în spânzurătoare sau de focul armelor. Păziţi-vă de aceea fraţi români şi nu vă atrageţi urgia pedepsei!”

Care au fost urmările proclamaţiei iresponsabile a lui Kossut, conducătorul guvernului revoluţionar maghiar?

Deci toţi românii din Transilvania, care respingeau dominaţia ungară, dintr-o dată sunt declaraţi rebeli şi trădători şi ordinul era ca ei să fie exterminaţi, deci nu arestaţi sau judecaţi, ci direct exterminaţi!

Şi nu oricum, ci prin cele mai abominabile metode: spânzurare şi împuşcare.

Acum înţelege tot românul de ce mercenarul – finanţist Cibi Barna, cu capul plin de aceste idei aberante, s-a dus să-l spânzure pos-mortem pe Avram Iancu, că deh, el avea vezi bine acest ordin tot post-mortem de la… Kossut! Şi uite cum îi bântuie fantomele trecutului istoric în prezent pe unii…

Aşa cum au judecat şi au scris mulţi istorici români, această proclamaţie oficială, era de fapt un ordin către maghiarii şi secuii din Transilvania să treacă la exterminarea populaţiei româneşti.

Vedeţi de ce-l aplaudăm noi pe Kossut la 15 martie în fiecare an şi asistăm impasibili la paradele militare ungureşti cu husari?…

De bucurie că ei atunci i-au exterminat pe români…

,,Potrivit manifestului profund şovin şi reacţionar, al lui Kossut, maghiarii din Ardeal, în primul rând gărzile lor naţionale, pretind românilor ,,uniune sau moarte!” La începutul lunii octombrie (1848), în părţile Albei gărzile înarmate, formaţiuni secuieşti şi unităţile de honvezi, conduse şi instigate de elemente aristocrate, dezlănţuie teroarea populaţiei româneşti din mai multe sate de pe valea Mureşului. Spre exemplu, în Iernut spânzură 26 de români, alţii sunt puşi în spânzurători la Târgu Mureş, Cluj-Someşeni şi în alte locuri”

La aşa un pericol asupra fiinţei umane, orice om normal caută să-şi apere crezurile şi să se apere pe el. Exact asta au făcut şi au reacţionat şi românii din Transilvania, care până atunci stătuseră liniştiţi la ordinul tribunilor. Adică normal! Pentru apărare! Dar spre deosebire de unguri, românii acţionează pe două căi, una pacifistă şi una de rezervă armată:

1. Prin activitatea Comitetului de pacificaţiune, condus de Simion Bărnuţiu, care dă proclamaţii şi către români şi către unguri-secui, căutând să restabilească liniştea şi pacea în Transilvania, spunând: Dacă nu putem să ne unim sub ideea politică a dreptului şi a libertăţii, lăsaţi-ne cel puţin ca împreună să cunoaştem ideea umanităţii!

2.              Chemând populaţia la a se înarma pentru a se putea apăra pe ei, avutul şi familiile lor împotriva acestei terori care deja se dezlănţuise.

Războiul civil din Ardeal, dintre români şi unguri-secui, a fost declanşat tocmai de această proclamaţie iresponsanbilă a lui Kossut, emisă din Ungaria, de lipsa totală de voinţă de a colabora şi a asculta doleanţele românilor. Şi atunci cine trebuie declarat criminal de război aici la noi?

Prin derularea evenimentelor istorice de atunci, Avram Iancu şi tribunii săi au văzut clar că nu mai era posibilă nici o cale paşnică de a menţine liniştea, ordinea, integritatea statului şi a cetăţenilor români, că nu mai era posibilă nici o colaborare cu revoluţia maghiară, şi atunci s-a hotărât resupunerea faţă de Imperiul austriac şi colaborarea cu armata imperială. Era o hotărâre grea, dar era singura cale de a ieşi cu bine românii din evenimentele dramatice de atunci şi prin care se putea păstra Transilvania intactă:

Românii din Transilvania se organizează pentru a se apăra de gărzile maghiare şi atrocităţile comise de acestea

,,Sub presiunea evenimentelor, în conformitate cu instrucţiunile Comitetului naţional şi ale autorităţilor imperiale, se elaborează planul mobilizării generale, Transilvania organizându-se în 15 prefecturi, conduse de un prefect cu atribuţii administrative şi militare.”

Iată cum au fost aceste prefecturi organizate pe tot teritoriul românesc al Ardealului şi de către cine au fost conduse:

–         În Ţara Moţilor şi latura sud-est a Apusenilor – Avram Iancu;

–         În jurul Blajului – Axente Sever;

–         Pe Mureş – Constantin Romanul Vivul;

–         În Ţara Haţegului – Nicolae Solomon;

–         În Zarand – Ioan Buteanu;

–         În partea Zlatnei – Petru Dobra;

–         În jurul Sebeşului – Popovici Marţian;

–         În Ţara Bârsei – Constantin Secăreanu;

–         În părţile Sibiului – Ioan Bran şi Iovian Bradu;

–         În zonele de câmpie ale Ardealului – Alexandru Bătrâneanu, Vasile Moldovan, Florian Micaş, Vasile Turcu şi Ioan Vlăduţ.

Pe toţi aceşti mari tribuni şi eroi care au luptat şi unii au murit cu credinţă şi vitejie, apărându-şi pământul străbun şi neprimind cu nici un preţ  jugul străin unguresc, trebuie noi românii să-i aniversăm în Transilvania în fiecare an. Să le păstrăm vie memoria şi faptele lor spre binele neamului. Abia atunci ar fi un act de normalitate!

Date şi informaţii din Avram Iancu în tradiţia poporului român de Florian Dudaş şi din arhivele naţionale.

Dezarmarea maghiarilor care terorizau populaţia din Transilvania la 1848-1849

Jurământul moţilor şi al tuturor luptătorilor români

Înainte de orice această armată românească de apărare transilvană, constituită în urma ordinului de mobilizare a Comitetului naţional şi a ordinului împăratului Austriei,  a depus jurământul de credinţă către cauza revoluţiei. Au jurat prefecţii, viceprefecţii, tribunii şi toate cetele înarmate de români spunând:

,,Ca român, voi susţine totdeauna naţiunea noastră română pe calea dreaptă şi legitimă şi o voi apăra cu toate puterile în contra oricărui atac şi asupriri; nu voi lucra niciodată contra drepturilor şi a intereselor naţiunii române, ci voi ţine şi apăra legea şi limba noastră română, precum libertatea, egalitatea şi frăţietatea; pe aceste pricine voi respecta toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare de la dânsele, nu voi încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimeni; voi lucra după putinţă la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui umanităţii, al naţiunii române şi al patriei noastre.”

Acum orişice om normal şi cu capul pe umeri poate vedea şi face diferenţa între ceea ce propunea Kossut prin proclamaţia lui aberantă dată de la Pesta şi ce anume voiau românii şi ce anume se angajau să respecte prin sfânt jurământ, în Transilvania anului 1848…

Şi moţii şi toţi românii de atunci încoace şi-au respectat cu sfinţenie acel jurământ şi acea atitudine faţă de naţionalităţile conlocuitoare, oricât de greu le-a fost. Şi îl vor respecta şi de acum încolo, dar vor pofti ,,egală respectare şi de la dânsele”. Altfel, în mod sigur vor ,,lucra după putinţă la păzirea dreptăţii” şi pentru binele naţiunii române.

CĂ E JURĂMÂNT SFÂNT DE ROMÂNI!

Pe cine a dezarmat Oastea Transilvaniei în acele vremuri tulburi 1848-1849

1.     Cetele conduse de Buteanu dezarmează cetele maghiare de la Baia de Criş, Roşia şi Câmpeni;

2.     Avram Iancu se îndreaptă spre Abrud spre a dezarma cetele de acolo, moment în care iată ce s-a întâmplat, relatat chiar de Avram Iancu:

,,În privinţa dezarmării ungurilor, eu tocmai stam gata de a o pune în lucrare, în aceiaşi zi de 21 octombrie, mai întâi la Abrud, pe când o deputaţiune a acelui oraş sosind la mine se rugă în numele comunităţii orăşene, pentru o învoire pe cale de pace. Eu îi spusei condiţiile de pace, care sunau ca ungurii să depună armele, să jure împăratului credinţă, să dea jos flamurile uniunei de la casele publice şi private, şi în locul acelora să puie pe cele împărăteşti, apoi îi dădui până la 24 aceleiaşi luni (3 zile!) timp de socotit… La ziua pusă merserăm cu garda naţională sau cu aşa zisele cete armate până către Abrud; oraşul primi condiţiile puse, fu tratat bine şi prieteneşte, şi din acea zi până la venirea lui Hatvanii, prin urmare peste o jumătate de an, se bucură de cea mai mare linişte şi siguranţă…”

3.     În alte părţi însă maghiarii refuză să depună armele şi acolo s-au dat lupte crâncene. Aşa a fost la Zlatna, unde ungurii la 25 octombrie refuză depunerea armelor şi înlăturarea steagurilor şi nu respectă nici o înţelegere cu românii, conduşi fiind de căpitanul gărzii maghiare Nemeti, foarte cunoscut ca un odios persecutor al moţilor. Acest căpitan se preface mai întâi că ascultă condiţiile de dezarmare, dar apoi deschide el primul focul mişeleşte căzând mai mulţi români, dă foc Bisericii româneşti, topitoriei imperiale şi caselor românilor. Atunci furia românilor nu s-a mai putut opri şi mulţi duşmani au fost seceraţi şi Zlatna eliberată de gărzile maghiare.

4.     Tabăra românilor de la Măgina este atacată de gărzile maghiare din Aiud, care dau foc localităţilor Măgina, Cacova şi altele, pătrunzând spre munţi. La Cricău însă trupele ungureşti au fost bătute măr de către moţii cu… paie! Şi iată cum:

,,Pe când eu mă ocupam cu dezarmarea şi pacificarea oraşelor muntene, un alt despărţământ al oastei mele ţărane se măsura în cea dintâi luptă cu honvezii unguri şi câştigă o ilustră învingere la Cricău. Aceldespărţământ, ce sta sub comanda viceprefectului Bălaj, a tribunului Bucur preot în Galda şi a bravului locotenent Şăndruc de la Regimentul I românesc de graniţă…Patru companii de honvezi, însoţite de o parte a gardelor de la Aiud, în 28 octombrie se repeziră cu iuţeală asupra cetelor de la Cricău. Românii respinseră asaltul cu bărbăţie, apoi se încinse o luptă de mai multe ore. Un student de la Blaj află o nouă strategie belică. El îşi umplu sumanul cu paie şi îl puse într-un par de gard. Mai mulţi români făcură asemenea şi aşa dintr-o dată se ivi un şir întreg, tot oameni de paie pe care ungurii prin groasa negură ce ţinu până târziu îi crezură a fi în adevăr români de luptă. Deci până când maghiarii îşi prădau puşcăturile mai vârtos în contra acestor măşti, oastea română se formă în coloane de atac, lovi pe unguri în flanc de două părţi deodată şi cu mare curaj, încât ungurii fură siliţi a o tuli la fugă cu mare stricăciune, iar românii îi alungară până la Teiuş.”

După cum vedem noi azi, din acele întâmplări ale trecutului, românii au avut întotdeauna aşa un geniu înnăscut… Auzi să-i baţi cu paie!…Bravo moţilor, bravo românilor! Aţi fost geniali!

5.     Văzând în ce hal sunt înfrânte gărzile maghiare, guvernul maghiar de la Cluj mobilizează 25 000 de secui şi cere ajutor de trupe urgent Ungariei. În contrapartidă gărzile imperiale şi prefecţii români pun la cale un plan de operaţiuni de apărare la Alba Iulia, adună oamenii şi pornesc cu 25 000 de oameni spre Aiud la 6 noiembrie. În faţa acestei forţe a românilor, insurgenţii unguri părăsesc oraşul, iar populaţia maghiară vinovată de atrocităţi asupra românilor cu greu au fost scăpaţă de furia românilor.

6.     La Vinţu de Sus, comună care era locuită numai de maghiari şi de unde gărzile lor făcuseră multe expediţii de exterminare a românilor în satele din jur, văzând pericolul, ucid pe toţi românii prinşi şi ţinuţi aici aruncându-i într-o groapă cu var, după care fug cu toţii dând foc localităţii.

7.     În oraşul Turda capitularea are loc pe cale paşnică la 20 noiembrie.

Invazia trupelor maghiare

În Ţara Zarandului revolta s-a dezlănţuit în 28 octombrie, când locuitorii au pornit asupra proprietarilor din ţinut. Ungurii au dezlănţuit represalii sub comanda maiorului Gal, năvălind în Hălmagiu şi alte localităţi, jefuind, devastând, omorând şi trimiţând convoaie întregi spre Ungaria cu tot ceea ce au putut lua. Au murit 1200 de români.

Avram Iancu văzând pericolul care se apropia din toate direcţiile al invaziei maghiare, al unor trupe mult mai bine dotate cu puşti, tunuri şi hrană, cere austriecilor – generalul Pucher, înarmarea urgentă a 100 000 de români, dar este refuzat. Acest Pucher consideră ,,potrivit opticii imperiale” că înarmarea românilor este mai primejdioasă decât invazia maghiară şi preferă chemarea în ajutor a trupelor ruseşti.

Avram Iancu se retrage spre munţi, are mai multe consfătuiri cu prefecţii, tribunii şi cu Alexandru Golescu Albu venit din Muntenia.  Dintr-o dată românilor le devine clar ce făceau austriecii, că îi întărâtau pe unguri contra românilor, pentru a-i putea stăpâni mai uşor. În acele zile românilor le devine clar că luptând pentru împăratul, românii trebuiau să lupte şi pentru naţiunea lor şi că împăratul trebuia să le recunoască anumite drepturi naţionale şi de atunci au început acţiuni diplomatice în acest sens.

Românii erau înarmaţi cu puţine puşti, dar cu multe coase, furci lănci şi … tunuri de lemn! Cu aceasta şi-au apărat demnitatea şi drepturile în acele vremuri grele în faţa a nenumărate trupe invadatoare din Ungaria anilor 1848-1849. Documentele vremurilor consemnează toate aceste aspecte în amănunt. În faţa invaziei maghiare, care supunea populaţia civilă românească la cele mai abominabile atrocităţi, din ce în ce mai mulţi români se refugiau spre munţi. Aici rezistenţa trupelor româneşti era mai tare ca oricând, deşi erau slab echipate.

Pacea propusă de Kossut

Văzând Kossut rezistenţa deosebită din Munţii Apuseni şi neputând străpunge ungurii cu nici un preţ această apărare aprigă a gărzilor româneşti, iniţiază o solie de pace, fiind dispus să dea românilor câteva drepturi cu condiţia ca ei la rândul lor să respecte unirea cu Ungaria.

Pentru aceasta este trimis ca mediator un deputat de la Pesta de origine român, Ioan Dragoş.

Cu aprobarea lui Iancu şi a celorlalţi prefecţi se acceptă întâlnirea în tabăra din Zarand.

În  convorbirile care au avut loc şi au rămas consemnate, iată ce declară prefectul Buteanu în dialog cu acest mediator, care încerca să-i convingă de binefacerile pe care le oferea Ungaria:

,,Dragoş:

–         Voi nu cunoaşteţi pe ungurii din Ungaria, aceia sunt în înţelesul cuvântului liberali.

Buteanu:

–         Da, sunt liberali şi, de liberali mari ce sunt nu mai pot tolera naţiunea română, croată, sârbă…

Buteanu:

–         Principiul nostru este libertate naţională ori moarte. La cazul însă când casa dominatoare nu ne-ar îndestula aspiraţiile şi speranţele  noastre,  mai bucuros susţin pe umerii mei un despot, decât 3-4 milioane de despoţi, căci fiecare liberal de al vostru este un despot tiranic.

Dragoş:

–         Fanatism!

Buteanu:

–         Acest fanatism sacru a transplantat, din generaţie în generaţie, viaţa în români, până în ziua de azi.

Dragoş:

–         Măi! …precum văd, tu nici acum nu doreşti sincer pacea cu ungurii.

Bunteanu:

–         Ba doresc sincer, dar nu doresc o pace cu care să-mi fie ruşine înaintea istoriei.”

Generalul Hatvani, prezent în Transilvania, căuta şi el să-i lămurească pe români de bunele intenţii ale lui Kossut, cerând depunerea armelor de către aceştia. Avram Iancu şi tribunii rămân însă prevăzători şi bine au făcut, deoarece guvernatorul ungur cu alură de pacificator, ordonă de fapt continuarea operaţiunilor militare în Transilvania şi nu respectă nici un fel de armistiţiu propus.

Se încearcă o a doua mediere cu românii la Abrud prin intermediul aceluiaşi deputat Dragos din dieta de la Pesta, dar în timpul discuţiilor generalul Hatvani atacă Abrudul şi arestează pe majoritatea fruntaşilor români. Lui i se alătură toţi maghiarii din Abrud, pe care Iancu îi iertase cu luni înainte. El cere insistent depunerea armelor de către români.

Avram Iancu, plecat la timp din Abrud, dă semnalul de luptă la Câmpeni şi adună moţii, deoarece trupele lui Hatvani se dedaseră prin toate localităţile la cele mai degradante jafuri şi omoruri împotriva românilor. La insistenţele de a depune armele iată ce răspunde Avram Iancu mediatorului Dragoş:

,,E drept că avem arme puţine şi rele, muniţie foarte puţină şi rea; dar apoi avem virtute tare şi credinţă…care ne va ajuta să învingem cu armele noastre cele rele, armele lor cele bune. Nu ne supunem, armele noastre cele rele şi virtutea noastră cea mare să hotărască între noi şi ei.”

Se spune că Dumnezeu îi ajută pe cei vrednici şi virtuoşi!

Aşa a fost şi atunci, câ Dumnezeu i-a ajutat pe românii porniţi la o luptă disperată, să învăluie Abrudul şi să alunge pe Hatvani care îi executa pe români pe capete.  Au fost lupte înverşunate ale moţilor porniţi din Câmpeni, la Roşia şi alte locuri, culminând cu încercuirea Abrudului.

În noaptea de 9 spre 10 mai s-a pornit o ploaie şi o negură groasă care a acoperit tot ţinutul. Hatvani simţind o primejdie de moarte, abandonează majoritatea soldaţilor şi fuge spre Brad, însoţit de mai multe familii de maghiari şi de români luaţi ostateci. Scapă cu o parte din cei ce îl însoţeau.

Dar după trei zile Hatvani se reîntoarce în Abrud cu două batalioane de insurgenţi maghiari şi luptele crâncene reîncep. El este înfrânt a doua oară şi se retrage din Abrud luând cu el mulţi bătrâni, femei şi copii unguri pe care îi expune deliberat printre soldaţii săi puţini, gloanţelor bătăliei, încât mulţi din aceştia îşi pierd viaţa nevinovaţi. Hatvani cu o mică parte dintre unguri scapă şi turbat, pe unde trece ucide pe români în modul cel mai oribil cu putinţă.

În atitudinea lui duplicitară şi nesinceră, Kossut care dorea de fapt capitularea românilor şi nicidecum acordarea de libertăţi, şi pentru a spăla ruşinoasa înfrângere a lui Hatvani, hotărăşte în dieta de la Pesta blocada totală asupra Munţilor Apuseni spunând: ,,Să piară cine nu vrea să se supună!”

Generalul Bem ordonă, colonelul Kemeny acţionează şi astfel Munţii Apuseni sunt asediaţi cu 15 000 de soldaţi.

În urma unui plan iscusit, românii dă riposta cuvenită acestor trupe, încercuiesc pe Kemeni şi trupele lui care suferă o pierdere foarte mare fiind obligaţi să se retragă fugind. Astfel la 16 iunie 1849 s-a încheiat luptele din Apuseni, munţii fiind eliberaţi, dar au continuat în restul Ardealului.

Între timp trupele austriece se unesc cu cele ruseşti şi ameninţă Pesta şi pe Kossut. Acesta în disperare de cauză caută rapid încheierea unui armistiţiu între români şi unguri, conştient de data aceasta de posibila capitulare a Ungariei în faţa forţelor aliate.

Şi ştiţi ce mai face marele revoluţionar în faţa acestei situaţii? Fuge! Fuge predând toate atribuţiile puterii Ungariei generalului Gorgey, care general la 13 august 1849 recunoaşte înfrângerea Ungariei şi capitulează la Şiria lângă Arad.

Revoluţia din Transilvania ia sfârşit, ţara rămâne liberă de ocupaţia maghiară, rămânând numai sub stăpânirea Austrie pentru un timp, până în 1918 când se va uni definitiv cu Ţara Mamă.

În anii care au urmat Împăratul Austriei, refuză constant să acorde drepturile cuvenite românilor, deşi românii luptaseră şi dăduseră atâtea jertfe, deşi fruntaşii revoluţionari români depun la curtea mai multe memorii şi fac mai multe audienţe. Le acordă în schimb decoraţii…

Marea întrebare a românilor!

Oameni buni, acuma dacă acesta este adevărul istoric despre revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, noi  ne întrebăm ce anume se sărbătoreşte cu atâta râvnă la 15 martie în Ardeal, sub flamuri străine de neamul nostru, cu aprobarea duplicitară a oficialităţilor române?

Asta aşa, ca să înţelegem şi noi!…

Poate că ne lămureşte până la urmă cineva de pe la Guvernul României sau de pe la Academia Română sau de prin altă parte, de pe la vreun partid mai mare sau de pe la vreo televiziune mai naţională, că noi  românii din Ardeal tare nu înţelegem asta…

Nu ar avea românii dreptul în ţara lor să fie bine informaţi, tocmai de către instituţiile Statului Român – liber, unitar şi independent, după cum scrie în Constituţie, că noi nu ştim să fim în prezent vasalii nimănui?

(Informaţii din cărţile de istorie, din arhivele neamului românesc şi din sufletele şi memoria moţilor, ale celor vii şi ale celor adormiţi – Avram Iancu în tradiţia poporului român)