BACOVIA
…Nefericiți și uneori nici chiar prea buni, mereu flămânzi, însetați și singuri, poeții sunt fluturi așezați pentru o clipă pe floarea vieții. Nu izgoniți poeții din cetate, Platon a dat mâna cu Homer!
S-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu. În familie i se spunea Iorguţ. Cursul primar și gimnaziul l-a urmat la Bacău, nefiind un foarte bun elev, dovedind în schimb talent la desen, caligrafie, muzică și gimnastică. A scris versuri din timpul gimnaziului, debutând în revista „Literatorul” condusă de Al. Macedonski, cu o poezie semnată V. George. Și-a luat licența în drept, dar nu a profesat avocatura, ci a predat desenul și caligrafia în școli, a fost bibliotecar, copist și șef de birou la Ministerul Muncii. Ca scriitor s-a fost la școala simbolismului literar francez, deosebindu-se prin folosirea unui limbaj mult mai realist.
În 1923 a fost premiat pentru volumul Plumb. În 1925 a devenit director al revistei „Ateneul cultural” și i s-a oferit premiul pentru poezie al Societății Scriitorilor Români. În 1926 a tipărit volumul Scântei galbene. În 1928 s-a căsătorit cu profesoara-poeta Agatha Grigorescu, a locuit un timp tot în Bacău și în 1933 s-a stabilit în București, unde a rămas până la sfârșitul vieții. În 1929 a tipărit volumele Plumb și Scântei galbene sub titlul Poezii. În 1934 i s-a tipărit volumul antologic Poezii și a primit Premiul Național de poezie, împreună cu Arghezi. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reunește toate scrierile sale publicate anterior. În 1946 este editat volumul Stanțe burgheze, pentru care a fost criticat de autoritățile comuniste, i s-au retras volumele din circulație, dar la mijlocul anilor ’50 au fost repuse în circulație. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 la București.
Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română. La început a fost văzut ca un poet minor de critica literară, cu timpul însă a ajuns să fie recunoscut ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă. Am găsit într-o revistă un articol, nu-mi amintesc autorul, dar am notat caracterizarea făcută despre „băcăuanul” Bacovia: „este un ins epuizat prematur, percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eșecuri și celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră […] pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton și chinuit”. M-a durut și m-a revoltat acest mod de a gândi și a blama un mare poet român, simbolist. M-a consolat însă caracterizarea scriitorului Ion Caraion (1923-1986) din jurnalul său: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obține arta”.
Ceea ce impresionează din primul moment pe orice cititor al lui George Bacovia este marea omogenitate a poeziei. Bacovia scrie în același mod versurile, ritmic, original, impresionant. Poezia lui este lucrată ca într-un laborator, după o rețetă proprie. Obsesiv și pasional apare târgul provincial, orașul său de baștină, Bacăul, a cărui imagine o zugrăvește continuu, în diverse ipostaze, ca un pictor neiertător al realului. Scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961) a remarcat mulțimea detaliilor a ,,locurilor unde nu se întâmplă nimic”, dar care folosesc ca „mijloc de obiectivare și de sugestie a stărilor lăuntrice în strictă manieră simbolistă”. În acest mod a înțeles poetul, sau i-a vorbit „talantul”, să-și exprime trăirile și să redea realitatea lumii înconjurătoare. Criticul, istoricul literar, eseistul, poetul și profesorul universitar Iulian Boldea (n. 1963) este de părere că „ploaia, vântul, plumbul, ritmul anotimpurilor nu desemnează nimic prin ele însele, ele evocă, prin intermediul sugestiei, un climat sufletesc, o impresie sintetică, totalizatoare”.
Impresionantă este în acest sens poezia Decor: „Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar: / Decor de doliu, funerar… / Copacii albi, copacii negri. // În parc regretele plâng iar…// Cu pene albe, pene negre / O pasăre cu glas amar / Străbate parcul secular… / Cu pene albe, pene negre…// În parc fantomele apar… // Și frunze albe, frunze negre; / Copacii albi, copacii negri; / Și pene albe, pene negre, / Decor de doliu, funerar… // În parc ninsoarea cade rar…”
Prin simplitatea ei, prin naturalețea limbajului, poezia dovedește un deosebit rafinament. Repetiția e o tehnică preferată, poetul accentuând obsesiv folosirea unor cuvinte, urmărind în acest mod înțelegerea gândurilor sale de către cititor și intensificând emoția. Versul final, izolat de celelalte, e un fel de sinteză a poeziei. Alternanța de alb și de negru are o simbolistică prin contrastul celor două culori: albul sugerând viața hibernală, în timp ce negrul aduce conotații ale neantului, exprimând totodată contrastele sufletești. Poetul maramureșean Ion Șiugariu (1914-1945), Ion Soreanu cu numele real, scria despre această poezie: „Alternanța dintre alb și negru, și modalitatea sumară de a organiza întregul poem pe această alternanță, ca într-un desen grăbit al cărui subiect este tratat doar în câteva linii fugare de creion, constituie un procedeu dacă nu cu totul nou, în tot cazul mult diferit de întregul patrimoniu simbolist”. Criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu (1881-1943) nota: „E poezia chinesteziei imobile, încropite, care nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raționalizează”. Așa este, totul este lipsit de mișcare, dar care te emoționează, îți dă fiori… Doar un croncănit de pasăre și plăsmuirile poetului…
Bacovia făcea o mărturisire cu referire directă la o trăsătură importantă a operei sale, anume muzicalitatea: „Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influență colorată. Întâi am făcut muzică și după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoțit cu credință până azi”. Poate în acest mod a realizat tehnica bacoviană a versului cu ritmul lui minunat. Poetul Ovidiu Genaru spunea la vizitarea Casei memoriale: „Legătura poetului cu urbea natală a fost, aș spune, geologică. Eu cred că aici, la începutul secolului XX, a existat o cetate halucinantă Bacovia, a cărei materie, numai el dintre noi toți, cetățean anonim și fără somn, a auzit-o plângând. Eu simt în versurile sale teribila biografie a unui țipăt de intoleranță, smuls din adâncimea lumii și adresat, ca un mesaj, nouă și viitorimii. Poate că străzile orașului au fost chiar nervii poetului. Poate că Bacăul a fost bacovian și nu invers. Fiecare vocabulă și consoană a numelui său aparțin și urbei sale. În această casă, așezată sub frigul liniștit al stelelor, Bacovia pare să fi trăit anume pentru a-și fi exersat tragica meserie de „secretar al cosmosului”. Aș zice, mai curând, al spațiului terestru. Unii consideră poezia lui ca fiind o poezie lucidă, întrucât îi „lipsește magicul tărâm compensatoriu, indiferent că el s-ar numi trecut sau spațiu oniric, cosmos, istorie sau eros”. Această luciditate se pare a fi necesară uneori spiritului nostru, poate pentru odihna lui prin ruperea de lumea iluziilor. Un altfel de a vedea lumea în anumite clipe! Sau, poate, a echilibra sentimentul cu luciditatea, ceea ce Bacovia a reușit în poetica lui. Poezia lui Bacovia este în primul rând o poezie de atmosferă și o dată pătruns în ea, parcă nu te mai poți desprinde… Jocul acesta între sentiment și luciditate, între sufletul său și realitatea din jur se datorește și sensibilității mari pe care o avea poetul. Se spune că a iubit mult porumbeii. În adolescență a crescut și îngrijit mulți porumbei, fiecăruia îi dăduse câte un nume și plângea când pierdea vreunul…
Plumb este o altă poezie a realității exprimată în mod liric: „Dormeau adânc sicriele de plumb, / Și flori de plumb și funerar vestmânt – / Stam singur în cavou… și era vânt… / Și scârțâiau coroanele de plumb. // Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, și-am început să-l strig – / Stam singur lângă mort… și era frig… / Și-i atârnau aripele de plumb.”
Cuvintele: plumb, cavou și singur sugerează „o singurătate esențială ce-l plasează într-un spațiu de dincolo de lucruri și de oameni, un spațiu metafizic, în care ființa își regăsește izolarea sa fundamentală în fața ilimitatului lumii și se închide în propriile sale trăiri”, Cavoul este „retragerea eului liric într-un spațiu protector, din fața agresiunii lumii exterioare, oprimante și lipsite de noimă, dar și celelalte cuvinte: sicrie, funerar, cavou, mort, plumb ne trimit la o lume a închiderii, claustrării, a lipsei de orizont existențial și, în cele din urmă, la un spațiu infernal prin dimensiunile sale minimale, mortificante […] Scindat între zădărnicia înălțării și conștiința damnării, poetul nu resimte decât realitatea abuzivă exterioară și pe cea interioară – devastată de deziluzie și sentiment al neantului”, scrie într-o minunată analiză, criticul, istoricul literar, eseistul, poetul, profesorul universitar Iulian Boldea, născut în 1963.
Să mai amintim poezia Lacustră: „De-atâtea nopți aud plouând, / Aud materia plângând… / Sunt singur, și mă duce-un gând / Spre locuințele lacustre. // Și parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbește-un val – / Tresar prin somn, și mi se pare / Că n-am tras podul de la mal. // Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleași vremuri mă găsesc… / Și simt cum de atâta ploaie / Piloții grei se prăbușesc. // De-atâtea nopți aud plouând, / Tot tresărind, tot așteptând… / Sunt singur, și mă duce-un gând / Spre locuințele lacustre.”
„Aceleași obsesii ale unui eu liric apăsat de singurătate și disperare difuză. Sentimentul izolării eului într-o lume cu repere nesigure e copleșitor”, remarcă profesorul.
Poezia Decembre impresionează prin redarea originală a sentimentului iubirii, camera fiind locul care adăpostește și-l apără pe poet de mediul de afară: „Te uită cum ninge decembre, / Spre geamuri, iubito, privește – / Mai spune s-aducă jeratic / Și focul s-aud cum trosnește. // Și mână fotoliul spre sobă, / La horn să aud vijelia, / Sau zilele mele – tot una – / Aș vrea să le-nvăț simfonia. // Mai spune s-aducă și ceaiul, / Și vino și tu mai aproape; – / Citește-mi ceva de la poluri, / Și ningă… zăpada ne-ngroape // … Eu nu mă mai duc azi acasă… / Potop e-napoi şi-nainte, / Te uită cum ninge decembre, / Nu râde… citește-nainte.”
Culorile preferate în „pictura” lui și care „invadează lucrurile ca niște prezențe fizice”, sunt: violetul, griul, negrul, albul, galbenul, culori sugestive, folosite inspirat. În poezia Amurg violet folosește obsesiv culoarea violet: „Amurg de toamnă violet… / Doi plopi, în fund, apar în siluete: / Apostoli în odăjdii violete – / Orașul tot e violet. // Amurg de toamnă violet… / Pe drum e-o lume leneșă, cochetă; / Mulțimea toată pare violetă, / Orașul tot e violet. Poetul, aflat într-o poziție privilegiată („din turn” deoarece, în copilărie, fusese închis din neatenția paracliserului în turnul unei biserici) poziție ce-i permite panoramarea peisajului, asistă la o descindere in istorie, pe fondul unor culori halucinante folosite în „pictura” sa.
Mai exemplific poezia Cu voi , deși este greu să mă opresc: „Mai bine singuratic și uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător, / În țara asta plină de umor, / Mai bine singuratic și uitat. // – O, genii întristate care mor / În cerc barbar și fără sentiment,- / Prin asta ești celebră-n Orient, / O, țară tristă, plină de umor…” Singurătatea poetului este undeva dusă până la limita posibilului, încercând să se salveze prin sarcasm, despre care scriitorul rus Dostoievski spunea că „este ultimul refugiu al oamenilor modești și a celor cu sufletul curat atunci când intimitatea sufletului lor este grosolan și supărător invadată”.
Bacovia a scris poezia Amurg, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, «corbii» / Poetului Tradem – / Și curg pe-nnoptat / Pe-un târg înghețat. // Se duc pe pustii…/ Pe când de argint, / S-aprinde crai-nou. // Pe zări argintii / În vastul cavou… / Iubito, ah, « Corbii » / Poetului Tradem…”
Talentatul poet craiovean Traian Demetrescu (1866-1896) care semna de multe ori cu pseudonimul literar Tradem, cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”, scrisese poezia „Corbii”: „Pe plopii întinși / Coboară corbii-n pâlc de doliu, / Cernesc al iernei alb lințoliu, / Și, triști, de foame par învinși… / Cugetători, / Privesc spre cer, privesc departe; / Pe când un glas de vânt împarte / Un cântec care dă fiori…”
Invocând cândva acest dialog al spiritelor, am scris poezia Visul lui Bacovia: O floare, un gând, un poem / Și-n mii de speranțe, / Mii de cutezanțe / Și visul poetului Tradem. / Ce glasuri interioare îmi sună! / Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult, / Pe când apărând blânda lună / Mă poartă în nopți de demult. / O floare, un gând, un poem, / Vise mă fac să evoc. / Unul din ele invoc, / Visul poetului Tradem.
Și pentru că am început acest articol cu un moto din versurile mele, voi încheia cu alte versuri dintr-un poem intitulat Dragoste de Bacovia, care se termină în modul următor: Privea în sus și-mi arăta / «corbii poetului Tradem». / Corbi ce se duceau «pe pustii», în amurg, «pe zări argintii». / Râdea emoționat, vibrau în el «scântei de vis» / sub cerul gri, deschis. / Am căzut în genunchi și-am început a-l implora: / Maestre, atinge-mă cu pana ta!
