Bogdan Suceavă este Associate Professor la California State University at Fullerton. Si este un matematician de renume mondial. Si scrie beletristica. Anticipand aparitia primei editii in limba engleza a romanului Venea din timpul diez, scriitorul a avut amabilitatea de a acorda un interviu tinerei jurnaliste Beatrice Lăpădat, studentă în anul III la Facultatea de Litere a Universității București, secția română-engleză.
Bogdan Suceavă: La un moment dat s-a întâmplat ceva, a avut loc în mine o ruptură și nu am putut să mai cred. Am început să am mari rețineri. Am început să plănuiesc să plec din România. Era o formă de a spune, în fața acestor icoane pe care le simțeam mințite: opriți cursa, vreau să cobor.
Beatrice Lăpădat: “Coborârea” prin alte spații a contribuit în vreun fel la imaginea ta asupra societății românești, așa cum o redai tu în Venea din timpul diez? Dacă rămâneai în România, crezi că percepția ta asupra „țicnelilor” din Venea din timpul diez ar fi fost diferită?
B.S.: Am plecat în 1996 ca să-mi fac doctoratul. Nu am emigrat, ci am plecat pentru că am urmărit o idee (în care cred și azi) și pentru că mi-am dorit să lucrez cu cel mai îndrituit s-o abordeze. Am avut parte de o perioadă solară în anii mei din Michigan… A trebuit să plec, pentru că, deși aveam un loc de muncă la Universitatea București, la catedra de specialitate, simțeam că mă sufoc, că mă îndrept spre un potențial compromis de calitate. Începusem să percep că multe dintre deciziile pe care le iau la București sunt înrădăcinate în compromis. Am preferat să trec prin examenele școlii doctorale și prin dificultățile concurenței universitare din SUA decât să continui într-o atmosferă confortabilă, pe teren propriu, dar care venea la pachet cu un ambient sufocant sub multe alte aspecte. O falie de natură morală începuse să mă despartă de realitatea românească. Ceva nu era în regulă, începusem să „văd enorm și să simț monstruos”. Aș răspunde întrebării tale astfel: că a fost o evoluție care a avut loc în paralel, în planul ideilor ca și în lumea reală.
B.L.: Miruna, o poveste și Vincent nemuritorul nu se mai ocupă de metehnele societății românești, cu toate că acest spațiu a rămas și în anul 2000 la fel de ofertant din punctul de vedere al mecanismelor “țicnelii”. A devenit aceasta o temă epuiza(n)tă pentru tine?
B.S.: Nu mi-am propus niciodată să continui o temă sau un stil, și în nici un caz să multiplic nenecesar cărți care să curgă pe o aceeași temă. Fiecare dintre aceste romane răspunde unei întrebări literare diferite. Venea din timpul diez reprezintă un punct de vedere asupra anilor nouăzeci, imediat după schimbarea de regim politic; Miruna, o poveste, consemnează stingerea societății tradiționale românești și explorează memoria comunității rurale cu mijloacele culturii orale, iar Vincent nemuritorul e o poveste declanșată de o temă veche de când lumea, împinsă la limită și realizată cu mijloace literare aparent S.F. Fiecare dintre aceste subiecte a fost, la vremea respectivă, foarte important pentru mine. Nu cred că poți scrie un roman decât dacă simți că o temă e de maximă importanță pentru tine la momentul scrierii ei. Trebuie să te dedici total temei, să te preocupe până la obsesie, să-ți ocupe nopțile și zilele. Abia când te imersezi total într-un subiect poți scrie despre el dinlăuntru. Probabil că, dacă aș simți că problema pe care o amintești tu e din nou pentru mine crucială, aș reveni la ea. Dar eu nu mai trăiesc într-o legătură atât de strânsă cu România ca acum câțiva ani. În perioada când am elaborat Venea din timpul diez, problemele politice și ideologice ale lumii românești mă interesau total. Mă intriga și mă jignea afirmația că momentul maxim al culturii române a fost reprezentat de anii treizeci, anii de maxim fanatism ideologic de vreodată din România. Azi, apar cărți pe care aș fi făcut febră citindu-le de-ar fi apărut acum zece sau cincisprezece ani, dar nu mă mai interesează la fel. O conexiune s-a rupt între timp. Și nu cred că e doar faptul că eu trăiesc în California, cred că mulți simt la fel, indiferent unde trăiesc și lucrează. Simți că toată nebunia asta pe care o vezi în spațiul politic românesc nu te privește personal, că se desfășoară într-un spațiu abstract cu care nu te vei intersecta niciodată. Visezi o lume lipsită de excese, te vrei ferit, cauți arhitectura echilibrului. Deja dacă pun problema astfel, poți să vezi că n-aș mai putea scrie un roman la fel ca acesta în 2010. Nu mai am același raport de profundă implicare cu realitatea politică românească. Metehnele pot fi acolo, privirea mea s-a schimbat.
B.L.: Cum crezi ca se va raporta generația fiului tău la roman peste 10 ani?
B.S.: Cred că va ajunge să fie citit ca un roman istoric, ca un soi de mărturie asupra unor ani extremi. Cred că unii cititori vor avea sentimentul că am exagerat, că nu e posibil să fi existat atâta demență în România tranziției. Li se va părea că haosul respectiv e artificial, de un exotism căutat. Păcat că nu-i așa. Aș vrea eu să fie un roman suprarealist, dar nu e. De la un punct încolo, cred că n-am să mai explic nimic. Și mai e ceva. Fiul meu crește într-o altă cultură decât părinții lui. Prima lui limbă nu e româna. Pentru el, probabil că eliberarea de mitologia statului național-unitar, versiunea din perioada național-comunistă, nu va mai prezenta niciun interes. Pentru noi, însă, e un act necesar, e o temă majoră. E o eliberare de care avem nevoie ca să putem gândi normal. A trebuit să scriu despre toate ororile ideologice care m-ar fi putut atrage, să le descriu pentru a le exorciza. A trebuit să ard toți demonii care m-ar fi putut atrage vreodată. Sper din toată inima ca peste ani ele să nu aibă o influență mai mare decât are azi zeul hittit al furtunii asupra buletinului care anunță starea vremii.
