Aflându-mă, prin vară, cu prilejul unei invitaţii, la Comunitatea Evreilor din Iaşi am avut bucuria de a fi invitat de domnul rabin al comunităţii, Tobias pe numele său cu referinţe biblice, la o rugăciune, un Kadiş. Nu mai participasem niciodată la un asemenea eveniment şi dincolo de o curiozitate firească, mă simţeam onorat, mai ales că o rugăciune, indiferent în ce limbă sau religie se rosteşte, nu poate fi decât un lucru bun şi de multe ori extrem de folositor. Aşadar am îndeplinit toate cerinţele pentru a participa şi, deşi nu cunosc limba ebraică, am rămas impresionat de puterea rostirilor rabinului, rostiri pe care, firesc, nu le înţelegeam, dar le simţeam vibrând undeva adânc în fiinţa mea, în ceea ce numim, de multe ori, suflet. Şi pentru prima oară m-am gândit că iată, Dumnezeu, cel care cunoaşte toate limbile universului, bine a făcut că a vorbit oamenilor în ebraică. Puteau Să-L înţeleagă toţi oamenii chiar dacă nu cunoşteau cuvintele. Comunicarea devenind astfel mai presus decât barierele lingvistice.
Poate că această amintire ar fi rămas undeva în adâncul subconştientului dacă nu aş fi citit recentul volum de proză scurtă al Biancăi Marcovici: Rebela din Haifa (ed. G.A- Israel 2014, coperţile Delu Marcovici şi o minunată prefaţă de Adrian Grauenfels), un titlu frumos inspirat din chiar felul de a fi al autoarei.
Până acum ştiam despre Bianca Marcovici că este o poetă de o impresionantă profunzime ale cărei versuri transmit cititorului o anumită nelinişte, o tulburătoare nevoie de a înţelege mai bine lumea, deloc prietenoasă, în care trăim şi în care trebuie să ne ducem cu demnitate, până la sfârşit, menirea. Mai ştiam şi despre faptul că, deloc neglijabil, este o violonistă care, doar din pricina jocurilor nedrepte ale sorţii, nu o vedem pe marile scene ale lumii, dar faptul că are muzica, înţeleasă în cel mai înalt sens, adânc înrădăcinată în fiinţa sa intimă, se reflectă perfect în poezia sa şi, de ce nu, chiar şi în acest volum de proză scurtă, un gen aflat, de mai multă vreme şi total pe nedrept, cumva la periferia creaţiei literare.
Ştim cu toţii că scriitorii, indiferent de categorie, au tentaţia de a trece şi la alte genuri, ceea ce nici nu este rău chiar dacă de multe ori se întâmplă ca unul din genuri să fie ceva mai prejos decât cel în care s-au consacrat. Sau poate aşa ni se pare nouă cititorilor… Cert este că nu aşa stau lucrurile cu Bianca Marcovici iar excepţionala sa putere de sugestie prin textul prozei este rezultatul unei îndelungate experienţe în nobila artă a scrisului, precum şi a faptului că poeta nu se dezice de sine ci se păstrează la fel de lucidă, dureros de lucidă chiar, extrem de analitică şi de o sinceritate puţin obişnuită la un creator literar. Nu este de mirare pentru că începând cu anul 1985 Bianca Marcovici a publicat douăzeci şi cinci de volume de poezie şi a fost aproape întotdeauna pe podiumul premianţilor, ca să nu mai vorbim de prezenţa în antologii, culegeri sau dicţionare. De ce, ne-am putea întreba!? Nu, nu este nici un mister şi nici o întâmplare. Bianca are o capacitate extraordinară de a rezona cu cititorul, de a-i transmite dincolo de cuvintele citite: trăiri, senzaţii şi sentimente, deloc uşor de suportat, dar în aceeaşi notă de sinceritate despre care am vorbit şi care devine convingătoare chiar de la primele versuri (fraze).
Prin urmare, apariţia volumul de proză nu ne relevă, ci ne confirmă talentul multilateral al autoarei. Şi, la fel ca în poezie, fără nici un fel de fabulaţie sau de ficţional, ci totul dintr-o realitate de multe ori aproape brutală pe care nu toţi o cunoaştem, dar pe care Bianca Marcovici o înfruntă ca un om normal, cu spaime, cu dârzenie, cu umor, sau cu mânie, dar niciodată cu detaşare. Poate că aici este şi secretul succesului ei permanent, marea putere de a convinge, pentru că trăieşte, sau a trăit, din plin ceea ce scrie. Citind proza ei vei urca în clădiri moderne cu acel gen de lifturi care îţi permit să vezi panorama de la înălţime, un fel de tortură a vremurilor noastre, te vei prăbuşi cu unul dintre ele pentru că un inconştient i-a scos siguranţa pentru liniştea sa personală, dar vei gusta şi o vorbă de duh precum că liftierii pot vorbi mai lesne cu Dumnezeu. Te vei îngrozi de mai multe ori fiindcă suferi de claustrofobie, pulsul ţi se va accelera când, cu un copil în braţe şi cu altul de mână, vei coborî în siguranţa relativă a unui bunker, vei trăi o normalitate bizară atunci când rachetele îşi fluieră lugubrul cântec şi vei înţelege mai bine cât de lungă este o zi atunci când gheara răului este adânc înfiptă în viaţa unor oameni care au o singură vină: îşi iubesc pământul zălogit de miticii lor strămoşi şi se străduiesc să facă, din respect pentru aceştia, pe acest pământ, moştenire sacră, o adevărată grădină în care copii lor să se simtă, după milenii de rătăciri, acasă. Pare atât de puţin, dar cu ce preţ… Deseori cu preţul spaimei că tu şi copii tăi poţi fi, împreună cu alţii, la fel de nevinovaţi, închişi pentru totdeauna într-un mormânt de beton, exact bunkerul în care te-ai adăpostit dar peste care a căzut o bombă. Oare câţi dintre noi ar putea spune că au avut parte de aşa ceva şi mai ales că, deşi viaţa nu i-a scutit de grele încercări, au reuşit să le depăşească şi acum îşi privesc nepoţii cu acea dragoste pe care numai cel ce-a trecut prin chinurile unor repetabile renaşteri o poate da. Vom înţelege din lectură rostul lacrimii din dosul pleoapelor atunci când mama îşi priveşte, de la fereastră, fiica mergând la serviciu. Firesc, dar de ce lacrimă? Pentru că slujba fetei tale este armata, iar armata este astăzi pe în război. Şi astăzi, aşa cum a fost şi ieri şi cum va fi şi mâine… Iar tu eşti mama fetei care pleacă la serviciu…
Însă autoarea ştie să te convingă şi de faptul că toate acestea se întâmplă pentru deoarece, la un moment dat, ai avut curajul de a lua o hotărâre. Aceea de a nu mai trăi în „raiul” care te umilea şi te tortura la doar un metru de copila ta care te aştepta să ieşi de la „o mică discuţie cu organul”. Cine nu ştie ce înseamnă asta ar fi bine nici să nu afle, dar în nici un caz să găsească motive de îndoială. Şi chiar dacă pleci cu întreaga familie vei vedea cum mătuşile tale, două doamne culte, elegante şi de un rafinament social pe care îl putem considera pe veci pierdut, îşi vor trăi cu demnitate alături de tine în noua ţară condiţia modestă dar pe care şi-au auto asumat-o ca alternativă la libertatea(!!) bine controlată a ţării de unde plecaseră. Şi care mor, la fel cum au trăit, discret şi elegant, aşa cum reuşesc să moară numai adevăratele doamne.
Bianca Marcovici este şi o foarte bună observatoare a vieţii din jurul ei. Vede cum o femeie de o frumuseţe exotică îşi mistuie viaţa inutil pentru un bărbat a cărui singură calitate este doar un narcisism pronunţat iar în contextul unei societăţi foarte austere în privinţa moralei acest lucru nu poate fi decât păgubos. Şi ce să facem!? Păi, vom face ca tânăra din naraţiune. Vom răbda cu acel stoicism din totdeauna al femeilor, cel care, istoriceşte vorbind, s-a dovedit a fi biruitor. Dar din nou se ridică întrebarea cu ce preţ? Mmm, preţul este pe măsură, foarte mare, ba chiar insuportabil, pare a ne avertiza autoarea, o fină cunoscătoare a realităţilor din jurul ei.
Are însă o descriere acidă, într-o notă perfect ironică, a celui care este personajul principal al dramei mai sus menţionate, descriere care, în aceeaşi cheie ironică se mai repetă într-o altă poveste: „Scria de zor poeme. Cu astea le cucerea. Era un scamator de cuvinte”. Şi o mai găsim la fel de caustică şi într-o aşa zisă recomandare: Să scrie la “Întrebări pentru femei frustrate” de la ziarul “Anonim” redactat de bărbaţii veseli? Fiecare bârfă e trasă de chiloți. Am citat din volum pentru că Bianca Marcovici se păstrează, la fel ca în scrierile anterioare, o ironistă de mare fineţe, o demnă continuatoare a marilor scriitori evrei, cei care au dat acestei lumi, aflată într-o profundă criză morală şi acum două mii de ani, norme de conduită care deşi absolut necesare ba chiar aspre, fiind exprimate cu mult spirit au putut fi uşor asimilate în orice cultură.
Însă mai are autoarea un fel de a spune unor lucruri pe nume folosindu-se de, hmm, ce frumos, nepoţii ei: “Safaranit” este un cuvânt care-mi sugerează totul! Nepotul meu l-a inventat. Are doi ani şi jumătate şi deja cunoaşte noua limbă! (“Safa”) adică limbă în ebraică….(“ranit”) e prescurtarea de la “romanit” în ebraică, safaranit e cuvântul inventat… ca un fel de esperanto! La început am râs când nepotul meu a conceput acest cuvânt cu atât de multe semnificaţii. Sună superb safa-romanit… safaranit! Limba în care mi se spune: “ce faci, safta, bunica… Bianca!” Şi tot ea mai rosteşte un fapt de o excepțională frumuseţe, într-o singură frază: Dar, astăzi, poeta calcă uneori pe cernoziom numai să-şi amintească rădăcinile.
Ce putem înţelege şi bine ar fi să o facem! Bianca Marcovici, aşa cum ne-a mai spus-o şi în alte volume (de versuri), se doreşte a fi nu numai omul punte între două culturi, ci chiar mai mult, aşa cum ar trebui să ne dorim cu toţii, omul aparţinând liber acestei planete în care să fi dispărut graniţele artificiale geografice, culturale, etnice, confesionale sau rasiale, toate, absolut toate, inventate, şi să redevenim doar oameni simpli doritori de frumos, de pace şi bună înţelegere, aşa cum, culmea, în teorie, ne învaţă toate religiile acestei lumi. Ce bine ar fi! Dar până atunci, tu, cititorule, trăieşte prin cuvintele acestei atât de speciale creatore de lumi prin forţa cuvântului o realitate aşa cum rar îţi este dat să o întâlneşti în viaţa ta. Şi mulţumeşte-i Biancăi Marcovici că ştie să te facă părtaş la marea ei dragoste de viaţă.
