(fragment din volumul în pregătire: „O ISTORIE SENTIMENTALĂ A BOEMEI” )
Boema, ca fenomen social în Europa, a fost elogiată dar și glorificată în colecția de povestiri scurte Scène de la Vie de Bohéme [Scene din Viața Boemei] scrise de către Henri Murger și publicate în anul 1845. Relatările istorice erau inedite, fascinante datorită portretisticii de situație atât de bine încondeiată încât au devenit sursa capitală de inspirație pentru opera La Bohème [Boema], a lui Giacomo Puccini, prezentată în 1896. Și interesant cum destinul fiecărei creații influențează apariția altora, pentru că opera lui Puccini devenea, la rândul acesteia, materialul informativ din care Jonathan Larson va crea muzicalul Rent [Chiria] – jucat atât de performant, în urmă cu câțiva ani, pe scenele de pe Broadway din Manhattan, New York – iar din acest muzical va genera, în anul 2005, filmul cultural purtând același nume! La fel ca Puccini, J. Larson exploatează o enclavă boemică dintr-o zonă urbană densă, în cazul acesta orașul New York de la sfârșitul secolului XX. Spectacolul are și un cântec intitulat La Vie bohéme [Viața boemă], prin care se sărbătorește cultura postmodernă boemică. Să fi fost oare la fel și în cazul menestrelilor și mai târziu al boemilor din mileniul trecut? Migrația țiganilor dinspre India, făcută în valuri consecutive (între anii 500 – 1000 e. n.) înspre Asia Mică și Europa de est, va fragmenta mereu populațiile acestora, subliniind însă nu periclitatea ci longevitatea unui astfel de proces. Unii au ajuns în Anatolia, alții în insulele din Marea Mediterană, în țările din Balcani, mulți în Moldova și în Valahia. De aici au au călătorit spre Panonia, Prusia, Moravia, Bohemia și mai departe spre văile mănoase ale Franței, coastele însorite ale Spaniei și cu siguranță spre ținuturile insulare ale britanicilor. Destinul acestor muzicanți din tată în fiu, unde se moștenea genetic, atât cobza cât și ciocanul sau plitele de topit metale, a fost conjugat mereu cu viața de castel, muzica și cu odele aduse vieții. Artiști și bohemieni, țiganii cumulau calitățile menestrelilor asemându-se foarte mult cu aceștia. Sau cum spunea scriitorul Irving Henri Brown, cândva pe la începutul secolului al XX-lea, (în cartea sa „Gypsy Fires in America: A Narrative of Life Among the Romanies of the United States and Canada”- 1924), despre românca Romany Marie – Regina boemilor din cartierul Greenwich Village al orașului New York: most interesting of all is Romany Marie herself… Sitting one evening in the dim cafe, enjoying a tasty Rumanian dish and listening to a record of gypsy music, we discussed artists and Romanies.’After all,’ she remarked, ‘they are very much alike’.” (Cel mai intersant dintre toate este Romany Marie însăși… Șezând într-o seară în lumina difuză a cafenelei, bucurându-ne de o mâncare savuroasă românească și ascultând un disc cu muzică țigănească, am vorbit despre artiști și despre țigani. „De fapt, remarca ea, ei sunt foarte asemănători). Paralelismul acesta, deși folosit in extensio, face apel la îngăduință și optimism, prin prisma cărora vom putea vedea cum istoric, boemii călători i-au întâlnit pe urmașii menestrelilor – și aceștia călători, cu iscusința cititutului și a scrisului, a poeziei și a cântecului de castel și a meșteșugurilor din piețele orașelor – influențându-se cultural reciproc. Prin prezența acestora viaţa oraşului medieval se schimba subit, devenind mai vivace, mai atrăgătoare. Evul Mediu brăzdat de acești boemi călători căpăta culoare, rafinament și iz de poezie. Atât ei cât și menestrelii iubeau orașele ascunse în spatele fortificațiilor de piatră, pentru că odată ajunși între zidurile acestora, viața devenea dinamică, erau în centrul atenției, primeau bani, mâncare și chiar onoruri de la nobilime. Dacă prin ei orașul-cetate prindea viață și culori romanțate, acesta la rândul său îl schimba pe omul medieval, lărgindu-i orizonturile de cultură, muzică și arte. Locuitorii participau ca spectatori sau actori-figuranți la alaiurile civice, la serbările vesele, la procesiunile religioase și la carnavaluri. Oraşul în Evul Mediu însemna agitaţie iar inima lui era piaţa, unde se cânta, se făcea circ, se audiau enciclicele castelanilor, se primeau oaspeții, aveau loc spectacolele menestrelilor și magiile de noapte ale boemilor nomazi. Tot piața era, din din când în când, şi martora execuţiilor publice ale criminalilor, tâlharilor sau trădătorilor. Poeții-muzicanți călători își cântau poezia, aplicând stiluri diferite, de la Chanson de Geste în Franța, la Romancero și Cantares de Gesta în Spania, la poemul epic nordic Kalevala în Finlanda, la dansul și teatrologia Skomorokhi în Rusia, la odele istorice ale Cantastorie siciliani din Italia, s.a.m.d. Figuri asemănătoare întâlnim și în afara granițelor Europei, în alte culturi care au devenit componente scrise și orale importante ale literaturii universale. Mă gândesc la O mie și una de nopți – povestirile fantastice ale culturii arabe – purtate de-a lungul Orientului de către trubadurii arabi din bazar în bazar. Să nu uit de istoriile lui Ramayana și Mahabharata din India – superbe narații care nu numai că erau cântate, dar pe muzica lor se și dansa. Trubadurii indieni preferau să se specializeze pe un singur mit, sau pe un singur episod al istoriilor, pe care îl repetau până la perfecție. În unele cazuri, cantorii odată cu prezentarea vocală făceau și desenele eroilor evocați, considerând aceasta a fi o formă de devoțiune și respect. Pe continentul african îi găsim pe așa numiții Griot – poeții muzicieni, cu precădere în Africa de vest – care colindau din sat în sat, purtând cu ei legende, cântece și poezie, acopaniați de tamburine în ritmul cărora și dansau. Termenul de bohémian/boem începe să se popularizeze pentru prima dată în limba engleză, în povestirile satirice Vanity Fair, a lui William Makepeace Thackeray, publicate în 1848, la câțiva ani de la difuzarea povestirilor siropoase ale lui Henri Murger, despre care vorbeam mai înainte. Pare oarecum ciudat faptul că nu se insistă asupra acestui termen pentru aproape cincizeci de ani. La finalul acestui timp insuficient exploatat, meritul îi revine lui George du Maurier care în 1894, în volumul său intitulat Trilby, surprinde percepțiile publice ale stilului de viață alternativ ale artiștilor boemi. Povestirea lui Maurier scoate în evidență șansele de afirmare a trei artiști (pictori) englezi expatriați, modelul lor (un irlandez) și doi muzicieni est-europeni foarte colorați, în cartierul artelor din Paris. În literatura spaniolă primele impulsuri ale boemei se pot simți în dramaturgia lui Ramón del Valle-Inclán, cu preponderență în opera Luces de Bohemia” [Luminile Boemiei] publicată în anul 1920. Nu vreau să ignor nici cartea lui Laren Stoven, Bohemian Manifesto. A Field Guide to Living on the Edge [Manifestul Boem. Un ghid pentru viața pe muchie], publicată în anul 2004. Volumul în sine detaliază excentritățile, ciudățeniile dar și informalitățile boemilor. Pe lângă acestea se găsesc însă o mulțime de citate și scrisori ale faimoșilor artiști boemi, care le descriu viața, în funcție de stilul sau mentalitatea acestora: • Nouveau Bohemians – Noii boemi: boemii cu bani care încearcă să unească cultura contemporană cu fenomenul boemei tradiționale. • Gypsy Bohemian – Țiganii boemi: nomazi ai orașelor și neo-hippioții, precum și alți nostalgici ai erelor romantice de altădată. • Beat Bohemian – Boemii nematerialiști: trubaduri, săraci, fără casă și fără masă, trăind din mila cerului, concentrați în speță asupra artei. • Zen Bohemian – Boemii filosofi: fac parte din generația următoare, fiind cei care s-au focalizat pe spiritualitate și filosofie în detrimentul artei. • Dandy Bohemian – Boemii eleganți: fără resurse financiare/bani, dar care încearcă să portetizeze o imagine socială ca și cum i-ar fi avut deja, prin lucruri rare sau foarte costisitoare, cum ar fi, spre exemplu, diferite mărci scumpe de alcool sau de țigări. Prin extensie semantică Boema a ajuns să definească orice loc unde cineva ar fi putut munci, fără prea mult stres și trăi în condiții ieftine, exprimând-și comportamentul, ultimamente, într-o formă neconvențională – o comunitate a sufletelor vii dincolo de restricțiile impuse de societate! Într-un astfel de context social, Boema cristalizează aspectul ei istoric fundamental, pe care și l-a păstrat de-a lungul timpului. Acest aspect istoric a fost, din nefericire, uneori alterat de mixajul unor promiscuități non-autentice, non-boemice, venite într-o culoare socială amorfă, denaturând autenticitatea fenomenului literar. Reacțiile și comentariile spumoase apărute ca urmare a acestor alterații, au căutat să explice de ce Boema a îmbrăcat o aură suspectă, din momentul în care nu se mai rezuma la creionarea spontană a unei rezervații de temperamente excentrice, devenind un fel de existențială parolă de breaslă. Cauzalitatea acestei decăderi sociale a fost pusă pe seama mediocrităților, apărute peste noapte, care-și visau dilatarea literară și recunoașterea publică, pe seama celor care cu mult înaintea lor dăduseră autenticitate și prestanță, fenomenului în sine. Datorită acestor mediocrități, Boema a fost percepută ca și uniformă, deci implicit fără vocație. Din fericire, datorită istoricității acesteia Boema a supraviețuit chiar dacă, la un moment dat, se crezuse că aceasta murise. Vivacitatea ei a fost păstrată tocmai de acei oameni talentați, foarte bine înzestrați literar, care au dovedit adevărata lor chemare pentru libertatea interioară și pentru cultura neîngrădită! De cele mai multe ori, pentru acești literați valoroși, Boema era un ingredient saporific și indemolabil în parcurgerea propriului destin!
